„În mare măsură, ocuparea Ungariei s-a bazat pe raţiuni militare germane. Hitler hotărâse să împiedice ieșirea Ungariei din puterile Axei – un obiectiv pe care Ungaria și-l propusese, într-adevăr, după înfrângerea nimicitoare suferită de Armata a II-a Ungară la Voronej, în ianuarie 1943, dar mai ales după ce, în vara aceluiași an, Italia reușise să iasă cu succes din alianţă. Ocuparea germană propriu-zisă a fost precedată de întâlnirea dintre Adolf Hitler și Miklós Horthy, în 18 martie, la castelul din Klessheim când – pus în faţa faptului împlinit – conducătorul statului ungar nu numai că s-a conformat ultimatumului dat de Führer, ci a fost de acord și ca mai multe sute de mii de lucrători evrei „să fie predați întreprinderilor industriale și agricole germane”. De fapt, pentru implementarea „soluției finale” funcționarii germani și maghiari au folosit drept „cadru legal” acest acord.

Din cauza înrăutăţirii rapide a situaţiei militare – Armata Roșie se apropia de graniţele României – naziștii și aliaţii lor maghiari au decis să înceapă, cu viteza luminii, „soluţionarea” chestiunii evreiești din Ungaria. Conducerea comandoului SS însărcinat, de partea germană, cu îndeplinirea acestei sarcini a fost asigurată de Obersturmbannführerul SS Adolf Eichmann. În ciuda faptului că acest comando special avea un efectiv relativ scăzut – în total cu puțin peste o sută de militari SS –, și-a îndeplinit sarcina cu succes, în primul rând pentru faptul că s-a bucurat de susţinerea totală a nou instalatului guvern ungar.

Guvernul condus de Döme Sztójay, numit în mod constituţional de către Horthy, în 22 martie 1944, a pus la dispoziţia naziștilor toate instrumentele puterii de stat: jandarmeria, poliţia și corpul funcţionarilor publici. În plus a adoptat o serie de ordine antievreiești cu scopul de a izola, stigmatiza, jefui și ghetoiza evreii, înainte de a-i deporta în masă.

Campania antievreiască, respectiv unele detalii ale deportărilor au fost elaborate în 4 aprilie, într-o ședinţă comună germano-maghiară ţinută în cadrul ministerului de Interne, sub conducerea secretarului de stat László Baky. Printre participanţi s-a numărat și locotenent-colonelul de jandarmerie László Ferenczy, însărcinat cu ghetoizarea și deportarea evreilor.

Planul referitor la adunarea, ghetoizarea și deportarea evreilor, aflat la baza discuţiilor din 4 aprilie, a fost elaborat de László Endre, celălalt secretar de stat al ministerului de Interne. Acest document secret, semnat de Baky, a fost înregistrat în 7 aprilie, ca Decretul nr. 6163/1944. res. Acest decret secret adresat reprezentanţilor locali ai puterii de stat clarifica pașii necesari pentru soluţia finală a chestiunii evreiești din Ungaria. Detaliile punerii în aplicare a măsurilor antievreiești erau cu caracter strict secret, specificându-se faptul că evreii care urmau să fie deportaţi trebuiau adunaţi fără a lua în considerare sexul, vârsta sau starea sănătăţii lor. Cu trei zile înainte de transmiterea acestui decret strict secret, ministrul de Interne emisese deja mai multe instrucţiuni privitoare la aplicarea lui. Una dintre acestea le ordona primăriilor și organelor locale ale poliţiei și jandarmeriei aflate în subordine să solicite de urgenţă instituţiilor evreiești conscrierea populaţiei evreiești locale. Listele conţinând toţi membrii familiilor, adresele exacte, precum și numele purtate înainte de căsătorie de mamele tuturor persoanelor, au fost întocmite în patru exemplare. Primul a fost transmis către poliţia locală, cel de al doilea, către cel mai apropiat comandament al jandarmeriei, iar cel de al treilea, către ministerul de Interne. Pentru a se asigura că nici un singur evreu nu avea să fie omis de pe liste, și ministerul Aprovizionării a emis un ordin pentru întocmirea unor evidenţe care – potrivit motivării sale – erau necesare pentru reglementarea distribuirii raţiilor de alimente către populaţia evreiască.

Fără a-și da seama de consecinţele cumplite ale măsurilor care înlesneau izolarea și ghetoizarea lor – înscrierea pe liste, respectiv purtarea stelei galbene – marea masă a evreilor din Transilvania de Nord, ca de altfel și majoritatea covârșitoare a coreligionarilor lor din alte regiuni ale Ungariei vremii, au fost de acord cu măsurile luate de conducătorii comunităţilor evreiești.

Contrar conducerii centrale a evreimii din Ungaria, care era perfect informată, conducerile comunităţilor locale – cu excepţia celei din Cluj – nu știau cu nimic mai mult despre adevăratele obiective ale acestor măsuri, decât masele aflate sub conducerea lor. În comunităţile mai mici, mai ales la sate, listele cu evidenţa populaţiei evreiești erau întocmite îndeobște de secretarul comunităţii sau responsabilul cu registrul matricol al comunității; în orașele mai mari această activitate a revenit în sarcina tinerilor încă nemobilizaţi în serviciul muncii din armata maghiară. Aceștia lucrau în general câte doi, înregistrând datele cu multă conștiinciozitate, având grijă să nu omită nici o stradă sau casă pentru a „nu-i priva pe oameni de raţia de alimente”.”

Din volumul Enciclopedia geografică a holocaustului din Transilvania de Nord, de Randolph L. Braham și Zoltan Tibori Szabo, Editura Cartier.

Gheorghe Erizanu