Concursul din Parlament pentru cele două funcții de judecători constituționali, care nu era obligatoriu (actuala majoritate l-a organizat pentru a arăta că sunt altfel decât precedenții), a ales doi candidați: Nicolae Eșanu și Vladimir Grosu.

A fost un exercițiu de democrație juvenilă inutilă. Care a declanșat opinii lungi cât drumul mătăsii.

Azi Parlamentul a trimis în scaunele Curții Constituționale alți doi judecători. Pe Domnica Manole și pe Dumitru Pulbere. Eșanu & Grosu au fost lăsați cu ochii în soare.

Dumitru Pulbere a fost judecător la Curtea Constituțională într-un prim mandat în 2001 – 2007. În al doilea mandat, din 2007 până în 2011 a fost președinte al Curții Constituționale.

 Legea nr. 317 din 13 decembrie 1994 cu privire la Curtea Constituțională zice în articolul 5, punctul 2: „Judecătorul Curţii Constituţionale poate deţine această funcţie pe durata a două mandate.”

Dumitru Pulbere, conform Legii nr.317, înainte de a fi propus la funcția de judecător, este obligat să dea în scris acordul său. Dacă acordul este, atunci Dumitru Pulbere interpretează al naibii de postmodernist și fracturist punctul 2, articolul 5 din Legea 317.

Va fi nevoie, cumva, de o nouă interpretare a majorității parlamentare? Simpla majoritate parlamentară este de 50% plus unul din numărul de 101 de deputați. E corect! Dar corect & constituțional e altfel: simpla majoritate parlamentară e alcătuită din 52 de deputați.

Corect: Dumitru Pulbere a avut două mandate de judecător al CC. Dar nu e constituțional. Constituțional & corect: Dumitru Pulbere a avut un singur mandat de judecător la CC și un singur mandat de președinte CC.

Gheorghe Erizanu