A apărut nr.2 al revistei Limba română. Printre textele academice și didactice puteți găsi și răspunsurile mele deloc științifice la întrebările Vioricăi-Ela Caraman.

Viorica-Ela Caraman: Cum a apărut Editura Cartier? Ce provocări ați avut de înfruntat? Privind retrospectiv din punctul în care ne aflăm, când Cartier se remarcă printr-o ținută selectă și un înalt standard de conținut, este de presupus că cel mai dificil lucru a fost asumarea unui obiectiv foarte greu și îndelung de dus: educarea cititorului în sensul recuperărilor de etapă în trecerea de la comunism la democrație, pe de o parte, dar și al alinierii noastre la cultura română alias europeană, respectiv la ritmul de evoluție al acesteia.

Gheorghe Erizanu: A apărut în 1995. Fiind redactor pe cultură în media, locuind cu familia prin gazde, apăruse o posibilitate, așa percepeam eu, să cumpăr un apartament. Aveam nevoie de un împrumut mic, ceva sub 10 mii de lei. L-am întrebat pe redactorul-șef dacă mă poate ajuta. Nu mă putea. Atunci am decis că voi merge pe cont propriu. Îmi voi asuma doar eu succesul sau eșecul. Alte deprinderi decât a face articole pentru presa scrisă și, eventual, o editură, care îmi părea că știu cum funcționează, nu prea aveam. A fost nevoie de un aventurier mai mare decât mine, care m-a îndemnat să părăsesc un lucru care îmi era drag pentru un drum complet nou. Astfel, am recurs la împrumuturi de la cămătari pentru a pune pe roate editura. Băncile nu ofereau credite agenților economici dacă nu aveai un gaj bun sau relații la bancă. N-am avut nici ce gaja, nici relații la bancă. De aia am mers pe mâna cămătarilor. Aceste lucruri mercantile, slalomul printre procente exorbitante, puterea și rezistența de a duce în spate datorii imense, presiunea pe care o pun ele au fost cele mai mari provocări. Nimic romantic. Doar cifre și presiuni. Probabil, trebuie să fii nebun ca să împrumuți bani și să scoți cărți de poezie sau proză română contemporană. Erau anii ’90 ai secolului trecut. Era ușor să faci cărți bune sau, cum ziceți, „cu un înalt standard de conținut”. Scoteam cărțile care îmi erau dragi mie. Îmi făceam propria bibliotecă. Eram sigur că volumele care îmi plac mie vor plăcea și cititorilor. Doar eu le credeam bune. Și aveau ca fundament canonul literaturii, de la Ghilgameș până la Cărtărescu sau Mușina, pe care am citit-o metodic, după listă, zi de zi. Nu m-am gândit că trebuie să educ cititorul. Credeam că doar trebuie să-i ofer oportunități pentru lectură. În a doua jumătate a anilor ’90 lista cărților care închideau ușa comunismului și o deschideau pe cea a democrației era deja aproape completă. În anii perestroikăi, editurile rusești au scos masiv cărțile care până atunci erau la index, apoi au fost primii trei-cinci ani de Klondike editorial românesc. Cărțile erau cumpărate de difuzori și librari direct din tipografii. Editorii scoteau cărți în tiraje imense. Noi am venit pe o piață care începea să se așeze. Tirajele de 5 000 de exemplare deja erau mari. Poezia apărea în tiraje de 1 000 de exemplare. Și poeții ne ziceau că sunt tiraje mici. Ei voiau 3 000 de exemplare. Noi nu ne-am asumat educarea cititorului. Noi i-am oferit cititorului posibilitatea alegerii. Iar cititorul e mai înțelept decât noi.

Extrem de interesant să auzim asta! E foarte rar când flatăm cititorul, mai des se spune că nu citim. Deci cum arăta cititorul țintă Cartier la început și cum s-a schimbat profilul acestuia, dacă s-a schimbat? Politic vorbind, nu am evoluat în anii democrației decât prin faptul că am început să ne cunoaștem la față mafioții… sau nu este așa? Cum se văd acești ani dinspre un serios laborator al cărții?

Mi-ar plăcea să cred că cititorul Cartier este un cititor liber, deschis și onest. Și a rămas așa și după un sfert de secol, ca și la începutul Editurii Cartier. Cititorul mic, pentru care avem colecția de carte pentru copii, va crește, cred, prin cărțile noastre, cu grijă și atenție față de semenii săi, cu simțul prieteniei, al dreptății și bunului simț. Va accepta și se va bucura de diversitate. Nu va vedea lumea doar prin culorile Disney. Colecțiile de literatură română („Rotonda”) și străină contemporană („Biblioteca deschisă”) sunt concepute, de asemenea, ca o platformă a diversității, iar unicul criteriu rămâne calitatea textului. N-am făcut niciodată diferențe între scriitori care trăiesc la Chișinău sau la Brașov, la Sibiu sau la Bălți, la București sau la Iași. Ne-a interesat calitatea textelor. Atât. Am încercat să oferim cititorului cărți bune. E adevărat că avem o încăpățânare de a propune cărți ale autorilor preponderent din afara imperiului literar anglo-saxon, care domină piața românească de carte. De aceea am scos în „Biblioteca deschisă” cărți ale scriitorilor bulgari, sârbi, cehi, georgieni, bosniaci, germani. Nu avem o graniță anume nici pentru ideologii. Am crezut și cred că, apologet al stilului american de viață, Ayn Rand trebuie să fie cunoscută publicului român, tot așa cum cel mai bun istoric marxist englez, Eric Hobsbawm, merită să fie tradus și cunoscut publicului de aici. Întrebarea despre „cunoașterea mafioților” e un pic din alt domeniu decât ceea ce discutăm noi. Depinde de informații. Unii dintre noi știau foarte bine despre atacurile rider de la începutul anilor 2000. Dacă publicul larg nu a cunoscut atunci realitățile, nu înseamnă că ele nu existau. Ele au fost. Ele se întâmplă și în momentul când noi vorbim. Pur și simplu, atunci când de știutul celor puțini află cei mulți, lucrurile iau altă amploare. Problema pe care o văd eu e că noi am construit un stat pentru 1% din populație. Uitând că statul trebuie construit pentru 99%. Dar asta e altă temă. Pe care o discută non-stop cinci analiști politici la toate televiziunile noastre în fiecare seară, în orele de vârf. Ar fi o blasfemie ca noi să vorbim aici despre aceasta. E ca și cum am vorbi despre cultură la tv, în orele de vârf.

Totuși, de la înălțimea lecturilor lor, mai mulți scriitori de la noi „își pun mintea” în a face o adevărată muncă de îmblânzire în acest sens prin cronici politice. Și, din contra, am auzit, inclusiv în țări civilizate, intelectuali vorbind cu vocea coborâtă despre creierul reptilian al politicii și refuzând punți de legătură dintre cele două lumi, deci se pare că vitezele lor nu se vor echilibra niciodată… Revenind deci, care sunt cele mai importante proiecte Cartier realizate, ce vor rămâne definitorii pentru istoria editurii?

Cel mai important proiect a fost DEI-ul (Dicționar Enciclopedic Ilustrat), apărut în 1998, chiar dacă pe copertă figurează anul 1999. Toate cărțile Cartier care apar în ultimele două luni ale anului au pe copertă anul de apariție următor. A fost o muncă de câțiva ani, cu o echipă mare din Iași, București, Chișinău. A fost primul dicționar enciclopedic deideologizat. Am crezut că facem o lucrare pe care o vom scoate în fiecare an sau o dată la doi ani. Dar noile tehnologii ne-au dat peste cap planul. A fost o investiție imensă, care va rămâne în istorie pentru imagine. Nu avem forța necesară și o limbă de circulație internațională ca să facem concurență Wikipediei. Nu văd nici sensul. În rest, sunt colecțiile care așază carte după carte. Sunt pași mici. Dar în timp este și va fi o construcție impresionantă. Vorbesc de colecțiile de carte pentru copii („Codobelc”), de literatură română contemporană („Rotonda”), de literatură străină contemporană („Biblioteca deschisă”), de istorie („Cartier istoric”), de „Cartier de colecție” (carte de poezie ilustrată cu fotografii), de „Cartier popular” (cărți ajunse la a doua, a treia ediție), de colecția de artă.

Se știe că începe să fie extrem de problematică documentarea de pe net, unde se strecoară fără filtru și alte lucruri din domeniul științei, așa că nu cred că DEI va rămâne doar o realizare de imagine, aș tinde să cred că știința pe hârtie ne va servi să ne salvăm de manipularea în care cădem odată cu explozia lumii virtuale. În plus, cultivarea fără carte ne va transforma pe toți în poștași care au învățat pe dinafară adresele frecventate. Apropo de educație, cum raportați manualele pe care le elaborați, calitățile acestora la sistemul de învățământ, mai ales pe partea lui empirică? Unde sunt blocajele din cauza cărora nu avem efecte mai bune în educație?

Doar manualele bune nu rezolvă problemele educației, care sunt multe, complexe, de durată. Republica Moldova a început foarte bine programul Băncii Mondiale pentru elaborarea și editarea manualelor. Atunci când s-a încheiat, cred că prin 2005, RM era prezentată ca o țară care a implementat cu succes programul. Apoi am tot început a micșora volumul condițiilor, prin eliminarea și simplificarea unor puncte, am eliminat orice lucru care ne complica, am cerut prezentarea completă a manualelor la concurs (inițial, se prezentau 25 la sută din manual), astfel am îngustat numărul autorilor și editorilor care participă la concurs, apoi au apărut tot felul de jocuri ca să fie eliminați concurenții. Am perseverat și am ajuns astăzi, când Ministerul Educației, Culturii și Cercetării vrea să ne propună un regulament nou, care nu are expertiza Centrului Național Anticorupție, are propuneri din epoca sovietică (cu însemnele statului și textul imnului la deschiderea fiecărui manual, cu eliminarea autorilor și numele editurii de pe copertă ș.a.m.d., cu intenția de a introduce, de fapt, încă o structură de stat, care nu are abilități și posibilități pentru ceea ce vor ei să includă, dar are posibilități de corupție etc.). Avem o capacitate deosebită de a strica lucrurile care merg deja bine și de a lăsa baltă lucrurile care merg rău. Mă tem că în asemenea condiții, foarte curând nu vom mai avea autori care să vrea să facă manuale. Munca e imensă, responsabilitatea de asemenea e mare, iar drepturile de autor se diminuează de la an la an. Cred că va fi o problemă nouă la vechile probleme încă nerezolvate din sistem. Nu e domeniul meu și nu vreau să vorbesc despre pregătirea învățătorilor și profesorilor, despre nivelul de predare în instituții, despre implicarea părinților în educație, despre bibliotecile publice și școlare, despre lista de lecturi, despre curriculă.

Se observă că la Cartier publică mai mulți autori români decât la alte edituri moldovenești. Ce motivație are cineva născut și format în România să publice în Moldova? E o mână frățească întinsă spre publicul nostru receptor, o demonstrație de atașament și implicare, o asumare personală a procesului de reunificare culturală sau…?

Cred că găsiți răspunsul și mai sus. De la bun început Editura Cartier a lucrat și continuă să lucreze într-un singur spațiu al literaturii române. N-am făcut diferențe între autorii din diferite localități ale României sau Republicii Moldova. Ne interesează literatura bună. Atât. Nu văd de ce trebuie să facem frontiere geografice într-un spațiu unde nu avem nevoie de ele. Nu creăm ideologii false, nu avem nevoie de ele, nu suntem abonați la fluxurile financiare pentru partidism politic. Ne facem munca zilnică într-un spațiu prietenesc, care, cel puțin în domeniul culturii, nu este fragmentat de frontiere politice și vamale.

Dincolo de asta, Cartier mărșăluiește la pas și pe la Paris… De acolo ne vin traduceri fundamentale de Emilian Galaicu-Păun, un neobosit animator cultural, în afară pleacă o Tatiana Țîbuleac, pe lângă cei care mai plecau până acum… Ce experiențe care transcend granițele ne mai puteți împărtăși?

Eu cred că literatura română poate fi un articol foarte important pentru export. Dacă s-ar fi investit atâția bani în literatura română câți s-au investit în industria vinului, atunci noi am fi dominat piața de carte în multe capitale europene. Priviți mai simplu, Eminescu cred că a produs mai mulți bani prin cărțile sale decât siderurgica Galați. Dar nu s-a obosit nimeni să facă analize economice de genul ăsta (probabil, eu îngroș un pic realitatea). Da, Tatiana Țîbuleac a reușit să se impună pe piața de carte românească, mai întâi, apoi pe cea spaniolă, unde a luat unele dintre cele mai râvnite premii literare. Așteptăm să vedem cum va fi primită cartea pe piața germană, o piață foarte importantă, pe cea maghiară, pe cea poloneză, pe cea franceză. Contează foarte mult editorul care te scoate peste hotare. Dacă vom continua să ne mândrim doar cu traduceri în afară, fără a ține cont de recepția pieței de acolo, atunci doar vom bifa niște orgolii. De asemenea, este foarte important să reușim să oferim cititorului român cele mai importante cărți ale lumii. Nu putem crește doar cu cărți motivaționale traduse din engleză. Avem nevoie de cărți care produc idei, discuții, polemici. Care mișcă societatea. Sau cărți fundamentale. Care nu se vând atât de spectaculos precum cele motivaționale, dar fără de care rămânem într-o cultură embrionară.

Dacă ați fi factor de decizie, ce ați schimba în domeniul culturii ca să avem mai mulți cititori și mai multă carte de calitate?

Nu-mi place „dacă…”. Dar nu e atât de complicat să faci schimbări vizibile. Mai ales că actualmente nu se face și nu se mișcă nimic din partea factorilor de decizie. Esențial în acest domeniu, care simte și vede minciuna de la o poștă, e să fii corect și onest cu ceea ce numim cultură. Care e un domeniu mare. Pot să mă opresc pe scurt doar la carte. În primul rând, e vorba de promovarea valorilor. Corect și onest. Fără trișări, fără șmecherii. Asta nu costă nimic bugetul. Promovezi cărți valoroase, pui în capul mesei autorii valoroși. Noi trăim încă timpul când au venit sovieticii: gospodarii au fost marginalizați, iar „bandurcă” (unicul alcoolic din sat) a fost numit președintele sovietului sătesc și autointitulat „gospodarul numărul unu al satului”. Doi: bugetul național de editare de carte nu poate fi de trei ori mai mic decât bugetul de o lună pentru o companie de pază, care a avut grijă de „Crăciunul acasă”. Ultimul buget pentru carte a fost de aproape cinci milioane de lei. Trei: Bibliotecile publice, acele 1 300 de biblioteci, trebuie asigurate cu fond de carte (noi am investit, în 30 de ani, în acoperișuri, mobilier, computere), iar bugetul pentru carte era la cerșit și donație. Nu acoperișul e nucleul unei biblioteci, ci fondul de carte. Nu poți dezvolta sectorul editorial dacă nu plătești pentru carte. Este un bun care costă. Dacă nu cumperi azi o carte, atunci mâine nu vei avea ce cumpăra. Patru: alocare de bani, nici nu e nevoie de foarte mulți pentru promovarea autorilor noștri peste hotare (avem exemplul bun al ICR-ului lui Patapievici). Cinci: campanii naționale pe bune, nu pentru bife, de promovare a lecturii (de la întâlniri ale scriitorilor în sate până la festivaluri literare naționale, dar fără busuioc și prosoape). Șase: facilitățile domeniului IT oferite și editurilor, care, astăzi, activează ca orice SRL din domeniul alimentar. Cred că vizibilitate va fi și doar dacă se va ține cont de prima propunere. Care nu costă niciun leu.

Poate piața cărții românești să facă abstracție de edițiile apărute în Republica Moldova?

Mi-ar fi plăcut să zic că nu poate. Dar noi avem o piață embrionară. Unde viața editurilor e scurtă. Locul eliberat de cineva va fi ocupat de alt editor. Nu se termină lumea. Iar editorii basarabeni prezenți pe piața de carte românească sunt priviți ca editori români. Și nu suntem atât de mulți. Suntem 2-5 editori basarabeni care vindem carte în librăriile românești.

Pe final, o întrebare personală. Eram în Librăria din Centru și am prins o discuție, un fel de „vorbă în târg”, de la o profesoară care v-a avut student și, fiind cu un musafir din România, am auzit-o spunând: „Gheorghe Erizanu a fost un student isteț și a făcut o editură foarte bună”. Ce înseamnă pentru dumneavoastră Editura Cartier, un vis împlinit sau un modus vivendi al unui fost „student isteț”? Ce anume vă mobilizează pentru acest important proiect de durată?

Sunt legende. Nu prea am reușit să fiu student. După întoarcerea din armata sovietică, începând cu anul doi, am lucrat mai mult prin redacțiile ziarelor și revistelor de la Chișinău decât am frecventat cursuri. Pe durata studenției nici nu știam în ce an de universitate sunt. Chiar dacă mi-au dat la sfârșit diplomă roșie. Cred că au fost mai bucuroși că au scăpat de un „student isteț”. Editura Cartier este muncă zi de zi, de la opt la șapte. Pe care trebuie s-o fac bine. Și nu-ți lasă timp ca să te plictisești.

Vă mulțumesc foarte mult pentru deschidere și vă urez noi și mari realizări și de acum încolo!

Gheorghe Erizanu