Simultan, în română și italiană, la Editura Cartier și Editura Albatros din Roma, a apărut romanul Lagărul 33 de Lilia Bicec-Zanardelli.

Din scrisoarea lui Vittorio Montini, protagonistului romanului:

„Scumpii mei părinți, nu am nicio veste de la voi. Nu știu de ce. De aceea vă scriu mai mult în gând…

Încep să încurc socoteala zilelor și așa ani de-a rândul. Mai întâi unul, apoi altul, iar acum sunt atât de mulți încât mi-i teamă să mă gândesc la numărul lor. Vă amintiți ziua când am plecat? De-atâtea ori m-am revăzut în vis! Atunci când mă trezesc mi se pare că toate au fost mai ieri, dar au trecut 10 ani. Aveam 19 de ani în vara lui ’42, când eu, Vittorio Montini, am ieșit din curtea casei părintești cu un rucsac în spate, asemănător cu o desagă în care, tu, mamă, îți mai amintești? mi-ai pus cu drag câteva haine de schimb și ceva de-ale gurii. Tata a insistat să iau 200 de lire, adunate de el pentru zile grele. Plecarea mea părea o sărbătoare. Unchiul mi-a dat ceasul lui de buzunar și mi-a zis: „Indiferent unde vei fi, va trebui să știi ce oră este. Păstrează ceasul acesta, să-ți amintească cât de prețios e timpul”. Știa el oare ce destin urma să poarte acel ceas? Mi l-a luat un străin așa precum ar fi dorit să-mi ia și viața, dar n-a izbutit, n-a putut să mă despoaie de tot. Am fost un norocos, un trimis al lui Dumnezeu sau poate nici una nici alta. Acum când stau și mă gândesc cu ochii ațintiți în podul de lemn prin care se preling vapori de apă, numărându-mi odată cu ele zilele și anii, calvarul și amarul, nu mai știu ce să cred și nici până unde îmi va fi drumul destinului. E un deceniu de când a plecat fiul vostru. Azi se împlinește. Am fost înrolat în armata italiană ca un simplu sergent, apoi făcut prizonier și ținut în lagărul numărul 33 din Bălți, un oraș necunoscut vouă, precum și mie altădată. Am fost împușcat și aruncat în groapa comună de unde am ieșit în miez de noapte. M-am pornit ca un bezmetic spre nicăieri până m-am prăbușit. Când mi-am revenit, după zile de agonie, eram vegheat de un înger păzitor, de o fată, Ștefania. Zâmbetul și șoapta ei mi-au fost medicamentul miraculos care m-au ajutat să revin din nou la viață. M-am trezit în altă lume, unde totul îmi era străin, dar treptat, datorită unor oameni cumsecade, m-am obișnuit cu toate. Salvatorii mei m-au îndepărtat de moarte, m-au ferit de urmărirea securiștilor ruși, dându-mi provizoriu numele fiului lor Mircea Salcie. Binefăcătoarea mea, doamna Maria și fiica ei Ștefania sunt ființele cele mai apropiate mie aici. Dar trec și ele prin mari greutăți. După ’40, Basarabia, baștina lor, a fost alipită la Uniunea Sovietică. Astfel au pierdut urmele fiului lor Mircea (a cărui identitate o port eu acum), care fusese înrolat în armata română și a plecat pe front… Mi-a convenit atunci să fiu temporar fiul acelei femei vrednice care m-a salvat și a vegheat la căpătâiul meu, dar a urmat marele calvar… Am fost deportat în Siberia împreună cu familia lor. Eram și sunt Mircea, fratele Ștefaniei, îngerul meu păzitor, pe care am îndrăgit-o și continui s-o iubesc, dar sunt departe de ea, destinul vitreg din nou ne-a despărțit. Avem un copil, o fetiță, dar încă nu am văzut-o… Am fost declarat spion de război, trădător de patrie. Dar nu știu – al cărei patrii!? Acum ispășesc o vină care nu-mi aparține. Mi-e nespus de greu. Fără dragostea Ștefaniei puteam deveni un monstru. Ea mi-a dat speranța pentru o viață mai frumoasă, indiferent de circumstanțe, fără ea aș fi pierdut busola vieți… Mă întreb deseori: își mai amintește cineva de mine acolo, de unde am pornit și unde numele meu era Vittorio? O fi venit cineva să vă spună despre moartea prizonierilor? Mi-ați pus și mie o cruce în cimitir alături de bunei? Eu te cunosc, mama, și cred că inima ta simte că sunt viu, chiar dacă scrisoarea mea nu a ajuns la voi. Mamă, eu știu că tu mai aștepți reîntoarcere mea și crezi că într-o bună zi va bate cineva la poartă iar tu îmbătrânită de atâta așteptare vei ieși în cerdac și vei întreba cine-i. Vei auzi o voce cunoscută, dar pe care n-o vei desluși imediat. Privind în zare, vei pune mâna streașină la ochi, te vei ridica în vârful degetelor să-l vezi mai bine pe cel de la poartă. Dar chipul pe care îl vei vedea e mai în vârstă decât băiatul tău și bereta care o poartă acum e mult mai ponosită decât cea pe care o avea atunci. Simți cum inima începe să-ți bată ca o nebună gata-gata să iasă din piept. Pui mâna pe coșul pieptului, în dreptul inimii, ca să-i oprești bătăile zbuciumate, ca s-o ții locului să nu iasă din piept continui să te apropii de poartă cu pași nesiguri și mărunți. Mâinile tale tremură ușor, vocea nu mai pare a fi a ta, vrei să mă întrebi ceva, dar ți-e frică să nu spulberi totul. Mai faci un pas și… Eu mă avânt la pieptul tău, îți sărut fruntea încărunțită, îți netezesc părul argintiu și încerc să mă fac mic ca să rămân la pieptul tău pentru a-ți domoli bătăile inimii îndurerate. Of, mamă, aștept înnebunit această zi, dar deocamdată rămân departe de voi. Stau într-o închisoare la marginea lumii, pe un pământ atât de străin și rece încât voi nici nu vă imaginați că poate exista așa ceva. Dar important e că exist, încă mai trăiesc și sper să vă revăd. Mi-i dor și de tata și-mi amintesc de atâtea ori cum intra in casă frânt de oboseală de la munca lui în mină și aducea a miros de metal, de piatră de fum de țigară. Mereu îmi amintesc de povețele lui și mă întreb: „Oare ce face în acest moment? Oare cu cine strânge duminica ciuperci în pădurile din preajmă?” Poate că-i face companie surioara mea dragă Angela sau, poate, de mult nu mai stă cu voi. Când am plecat… oare câţi ani avea sora? Da! Aveai 13 ani, Angela, şi făceai parte din organizația „Piccole Italiane”. Îți făcea plăcere să repeți: „La întoarcerea ta din război eu voi face parte deja din „Giovane Italiane”, iar eu ți-am promis că-ți voi aduce o cămașă albă și o fustă neagră, așa cum îți plăcea ție, așa cum umblau membrii organizației de tinere și adolescente, creată în perioada fascismului în Italia. De câte ori întâlneam câte o tânără brunetă prin aceste locuri depărtate de civilizație, gândul mă ducea la tine, draga mea soră. Vei fi ieșit de mult timp și din rândurile „Giovanei Italiane”… Când am plecat nu aveai niciun logodnic, dar acum poate ești deja căsătorită, poate ai şi copii… Cât de mult aș vrea să te văd cum arăți acum, fată mare și cum întorc toți tinerii capul când treci pe lângă ei, lăsându-i nepăsătoare să-ți urmărească mersul zvelt. Îi semănai lui tata, cred că ai aceeași ochi negri despre care eu ziceam când eram mic că au culoarea adâncimii întunericului din mină și-l întrebam de ce îi sunt așa de negri, iar el îmi răspundea: „ca să vadă mai bine fundul pământului”. Și la chip îi semănai lui tata. Oricât era de obosit, când se întorcea de la muncă, pășea drept „ca un soldat”, așa zicea bunica despre mersul lui. Astfel era și ținuta ta. Acum răscolesc doar amintirile și sper că într-o zi ne vom revedea. Am pierdut cu totul imaginea lui Giovanni, cel mai mic dintre noi. Să fi avut vreo 7 sau 8 ani când am plecat de acasă. Acum e și el mare. Poate că face serviciul militar, poate seamănă cu mine… Cât de mult aș vrea să vă revăd… Când îmi amintesc de voi, gândurile mă duc atât de departe încât mi se pare că totul a fost într-un trecut îndepărtat care nici nu-mi mai aparține…”

Fragment din romanul Lagărul 33. Editura Cartier. Lansarea volumului va avea loc pe 10 octombrie, la Librăria din Centru.

Gheorghe Erizanu