Comisia Națională pentru Sănătate Publică a permis reluarea concertelor. La jumătate de capacitate a sălilor, iar pentru sălile mari până la 250 de locuri.

În Chișinău avem:

  • Palatul Național „Nicolae Sulac”, care are 1800 de locuri. Palatul a fost planificat și construit pentru cuvântările lui Leonid Ilici Brejnev la congresele partidului komunist. Acustica nu este pentru concerte.
  • Spațiul fostei bănci comerciale a fost transformat de Ivan Bodiul în Sala cu Orgă.
  • O fostă casă de toleranță a fost transformată în Filarmonica Națională. Acustica era bună. Dar Filarmonica a ars.
  • Teatrul Național „Mihai Eminescu” a fost planificat și construit ca teatru. Are cea mai bună acustică. Cel puțin, așa zice Anatol Ștefăneț, care știe mai multe decât mine, cu siguranță. Și știe și mai bine decât funcționarii culturii. Anatol Ștefăneț nu mi-a zis nimic de Teatrul de Operă și Balet. Dar cea mai bună sală în care a concertat Trigonul a fost la Grenoble. O mie de locuri. Acustică perfectă. Nemaiîntâlnită în altă parte. Pereți negri, scaune negre, scena neagră. Iar dacă interpreții se îmbrăcau în negru, atunci spectatorul vedea doar mâinile și instrumentul muzical. Așa puteai și vedea muzica.

În aproape un an de pandemie noi trăim ca să mâncăm. Ca să bem. Și ca să consumăm kilometri de rulouri de hârtie igienică. Excluderea culturii (muzee, galerii de artă, teatre, săli de concerte, librării) din spațiul public riscă să ne transforme în doi ani de zile (optimist vorbind ca durată, chiar și cu excluderile periodice) în proletarii rețelelor sociale. Care în afară de like-uri nu au nimic. Suntem mătușile lui Geo Bogza din Țară de pământ, cu un șirag de semințe de floarea-soarelui la bărbie, așezate pe laițele de la poartă, analfabete și cicălitoare la trecerea fiecărui sătean. Doar că pe facebook.

Gheorghe Erizanu