Librăria din Centru. Zilele Literaturii Române, 23 mai 2018. Vintilă Mihăilescu, flancat de Emilian Galaicu-Păun și Dinu Guțu

Astăzi, după amiază, lângă Vintilă Mihăilescu vor fi cinci oameni dragi, un preot și un cântăreț. E ultimul drum. În vremuri de pandemie. Drum lin.

În 2018 Vintilă Mihăilescu a fost la Zilele Literaturii Române la Chișinău. După Zile a publicat acest text. Să-l omenim. Așa cum ne-ai omenit pe noi, dragă Vintilă Mihăilescu. Vom fi mulți.

Un Cartier numit cultură

Toate culturile lumii au un cuvânt – și mai ales o faptă – pentru ospitalitate, numai țăranii din părțile noastre (ciudat!…) au o des-tăinuire: a omeni. Căci, atunci când nu este ostilitate, ritualul ospitalității asta înseamnă: a-l face pe Celălalt, pe străin, un Om asemenea celor care-l „omenesc”.

Străin în lumea Cartierului „Zilele Literaturii Române” de la Chișinău, „marginal și periferic” (după cum a sunat titlul serii de „eseu”), puteam rămâne înstrăinat, eventual straniu. Deși nu vorbeam limba boemei narative a Cartierului – „barbar” adică –, m-am trezit omenit fără a prinde chiar de veste. Și s-a întâmplat taman în ziua în care mai făceam un pas spre cei șaptezeci de ani la care, pe când aveam vreo douăzeci de ani, planificasem ca, în sfârșit matur, să mă apuc de literatură. A fost un semn, m-am bucurat, m-am speriat îngrozitor, mulțumesc…

*

Ceea ce îi leagă pe localnicii Cartierului este cultul pârleazului. Mai că i-aș vedea cu tricouri pe care să scrie (în interior, ferit de privirile neavizate) lozinca lor secretă: Pârleazul este calea!… Căci gardurile, pragurile, granițele și celelalte frontierele nu fac decât să limiteze, în timp ce pârleazul, ei bine, el de-limitează și devine o trecere, dar cu o condiție: să ai dorința și energia să-l sari, mereu și mereu, căci ele, pârleazurile, nu se termină niciodată. Acesta este sensul general al întâlnirilor trans-frontaliere ale Zilelor Literaturii Române de la Chișinău; acesta a fost sensul întâlnirilor Lyceum, care au sărit gardul opac ce desparte literatura adulților de adolescenții digitali (De ce nu predați și în licee? Am avea mare nevoie… – (se) întreba o elevă cu ochii mari la sfârșitul unei astfel de întâlniri); acesta a fost rostul deplasării la Bălți. Tot în acest spirit a fost organizată și conferința Agora & Școala de Studii Avansate în Jurnalism, și cred că este ceea ce a avut în minte Gheorghe Erizanu când, făcându-mi această invitație inedită (și iconoclastă), a sărit pârleazul către Antropologia pârleazului. Și tot aceasta a fost experiența mea profundă cu o minunată elevă, care m-a însoțit pretutindeni pe post de „înger păzitor”, și care a început prin a-mi dărui „o carte a lui buneluʼ ”.

Nu am văzut pe nimeni la „Zilele Literaturii Române” care să practice – sau să accepte – ospitalitatea suspectă și adesea perversă a ușilor prea larg deschise, după cum n-am avut impresia (nu știu, poate mă înșel…) să fi participat prea mulți dintre cei ispitiți de covorul roșu al intrărilor de gală.

*

De o parte a pârleazului, ceea ce am putea numi, generic, „antropologie”, are nevoie mai întâi să vadă, pentru a imagina; de partea cealaltă, „literatura” are nevoie să imagineze, pentru a vedea; călare pe pârleaz, jurnalismul documentar trebuie să vadă, ca să-i facă și pe ceilalți măcar să-și imagineze ceea ce le-a rămas invizibil. Seara de eseu intitulată „În centrul atenției: periferia și marginalii” a fost locul geometric al acestor priviri complementare. Poate și datorită faptului că, sui generis, aceste priviri nu se află în centrul atenției, că, de o parte și alta a pârleazului, se află tot o „periferie”. Dar nu niște „marginali”!

*

Pe fundal, totul imploră o soluţie. Un student deșirat, trist și cu ochi fierbinți, m-a întrebat, după o dezbatere la Universitatea de Stat din Chișinău, despre „De ce este România astfel?”: Când ne vorbiți și despre Eminescu? Eminescu, ultimul țărm; să fie oare singura soluție?

Dar soluția nu este niciodată decât următoarea întrebare.

VINTILĂ MIHĂILESCU

Gheorghe Erizanu