Vărul Efim a absolvit o școală de agronomie. A lucrat în kolhoz. Într-un sat de lângă Nistru. Unde se cultivă multă ceapă. După reforma agrară (alias desființarea kolhozurilor) și-a luat, ca și foștii subalterni, bucata lui de pământ. Și a continuat să-l cultive cu multă ceapă. Ca și foștii lui subalterni. Era în genunchi în fața cepei de dimineață până seara. De la semință până la roadă. Avea roadă bogată. Și în primul an. Și în al doilea an. Și în al treilea an.

Foștii subalterni s-au gândit că agronomul Efim știe ceva mai mult decât ei. Nu degeaba ceapa lui e mai frumoasă decât a lor. Și atunci au început să-l urmărească ce face. Și făceau și ei exact ca vărul Efim. Chiar au început să stea în genunchi în fața cepei. Ăsta e un fel de a spune „a plivi”.

Astă primăvara, la început de martie, când pământul era încă înghețat, s-a gândit că e bine să-și ucidă cumva timpul. Până la pusul cepei mai era timp berechet. Și atunci a aranjat ca tractorul cu semănătoarea să treacă de-a lungul satului. Să vadă sătenii că a venit primăvara. „Ai văzut că agronomul Efim a scos semănătoarea pe deal? E timpul să punem ceapa.” Și a doua zi oamenii au ieșit la deal. Să pună ceapa.

Zilele trecute un suflet drag a procurat și a mâncat cu poftă un pepene roșu (harbuz). Și s-a otrvit. Cu produs „Made in Moldova”. Marii noștri agricultori nu prea știu cât și cum să administreze chimicale în cernoziomul natal.

Vezi că agronomul Efim stă în genunchi. În fața cepei. Culese. Se roagă. Ca ceapa să crească mare. La anul. Acu lasă pământul să hodinească.

Gheorghe Erizanu