Guvernul lui Witte

Se părea că Serghei Witte obține tot ce vrea. E shogun, mare vizir, cum îi spun plin de venin dușmanii din lumea bună a Petersburgului. El dispune de puterea maximă pe care a primit-o vreodată un funcționar de stat din Rusia. Are posibilitatea de a-și îndeplini programul de reforme. Mai mult, este primul șef al guvernului pe care și-l poate alege singur, fără a se uita la țar.

Witte începe să-și caute miniștri. Dar atunci se dovedește că majoritatea oamenilor cunoscuți din societate nu vor să merargă cu el. Primul îl cheamă pe Dmitri Șipov, fostul șef al zemstvei din Moscova, primul lider al opoziției. Apoi pe Aleksandr Gucikov, un membru extrem de activ al zemstvei din Moscova. Amândoi sunt indignați de candidatul pe care Witte îl intenționează pentru postul de ministru de interne, odiosul Piotr Durnovo, care lucrase ca ministru adjunct la Sipiaghin și Plehve. Apoi Witte se întâlnește cu reprezentanții congresului zemstvei (inclusiv cu prințul Gheorghi Lvov, chiar cel care peste doisprezece ani va deveni șeful primului guvern provizoriu). Dar ei spun că Manifestul de la 17 octombrie nu e o constituție, doar o declarație de intenții a guvernului. Și în primul rând autoritățile trebuie să creeze o adunare constituantă.

Apoi Witte se întâlnește chiar cu Miliukov – acela îl sfătuiește să nu facă un guvern de încredere socială, ci să adune un cabinet „de lucru”, de tehnocrați.

Witte se întâlnește cu proprietarii de mass-media, pentru a se sfătui și editorul celui mai popular ziar, „Birjevaia gazeta” (Ziarul bursei) îi spune fățiș lui Witte că nimeni nu vrea să colaboreze cu el, pentru că nimeni nu are încredere în el.

În mod evident, în atmosfera de libertate subită cuvintele lui Witte nu arată deloc ademenitor. Toți miniștrii potențiali se feresc de el, pentru că și tratativele cu el sunt o lovitură  asupra reputației. Popularitatea Sovietului din Petersburg, a lui Troțki, a ziarelor de stânga „Nacealo” și „Novaia jizni” este foarte mare; societatea e mult mai radicală decât acum un an. Ideile de stânga sunt la modă, nimeni nu vrea să se compromită strângând în public mâna lui Witte. Sprijinul lui Witte, din spusele lui Miliukov, pentru mulți ar însemna „să nu se mai poată arăta în public”.

În amintiri Witte se va plânge de intellighenția liberală. Dacă ea nu i-ar fi respins propunerea, totul ar fi putut fi altfel, se plânge el.

De fapt, și liberalii își vor aminti mai apoi acest lucru ca o șansă unică pierdută.

Ca urmare Witte formează un cabinet nu din reprezentanți ai societății, ci din funcționari imperiali verificați. Se schimbă toată arhitectura puterii. Trece pe plan secund favoritul până mai ieri al împăratului, Trepov. Nicolae al II-lea îl numește comandant al Palatului, un analog al Serviciului Federal de Pază al Federației Ruse de astăzi. Acum nu mai este singurul intermediar dintre țară și împărat, pur și simplu cel mai important apropiat al împăratului, cel care răspunde de securitatea acestuia.

Dar, mă rog, o demitere și mai epocală este plecarea celui mai influent unchi al țarului, Marele Duce Vladimir, chiar cel care comandase armata pe 9 ianuarie 1905 și aprobase deschiderea focului asupra demonstranților pașnici. Pur și simplu împăratul nu este de acord cu nunta fiului lui, vărul  Marelui Duce Kirill (acela se căsătorise cu o femeie care și ea tocmai divorțase cu scandal de fratele mai mare al împărătesei, contele de Hessen Ernst Ludwig). Împăratul (sub influența soției) îl pedepsește pe Kirill cu exilarea, iar unchiul Vladimir, turbat din cauza acestei fapte, trântește demonstrativ ușa. Astfel începe cea mai lungă și mai dramatică vrajbă în familia imperială: între Nicky și Alix, pe de o parte, și unchiul Vladimir, soția lui Mihen și copiii lor. Vrajba asta nu va fi uitată nici peste doisprezece ani, în anul 1917.

Din Imperiul trebuie să moară, de Mihail Zîgar. Traducere din rusă de Antoaneta Olteanu. Editura Cartier

Gheorghe Erizanu