Este o reluare. Din Matei Vișniec.

Franţa a declanşat în ultimul timp una dintre acele polemici care poartă prin excelenţă marca ei de fabricaţie. Polemica are toate şansele să devină şi o dezbatere istorică, literară, morală şi filozofică interesantă, întrucît în centrul ei se află patru nuclee explozive: numele unuia dintre cei mai mari romancieri francezi, stilul ezitant al oficialităţilor culturale de la Paris, o gravă acuzaţie de antisemitism şi o insolubilă problemă legată de raportul dintre om şi operă.

Marele romancier este Louis-Ferdinand Céline, dispărut acum 50 de ani, autorul mai multor romane care au revoluţionat acest gen literar, printre care “Călătorie la capătul nopţii”.

In ce priveşte stilul ezitant al oficialităţilor culturale franceze, el ţine de faptul că Ministerul Culturii a vrut iniţial să celebreze trecerea a 50 de ani de la moartea lui Céline, dar i-a retras numele de pe lista celebrărilor oficiale în urma unei plîngeri depusă de o asociaţie evreiască.

Ajungem astfel şi la acuzaţia de antisemitism formulată de asociaţia copiilor de deportaţi evrei din Franţa. Cum e posibil, spune avocatul Serge Klarsfeld, preşedintele asociaţiei, ca Republica Franceză să vrea să depună coroane de flori pe mormîntul celui care, prin pamfletele sale anti-evreieşti din 1937 şi 1938, a alimentat ura împotriva evreilor şi a pavat de fapt drumul spre Holocaust?

Indignarea lui Serge Klarsfeld este una de bun simţ şi justificată, dar nu răspunde la o altă întrebare: cum e posibil ca un scriitor să fie uneori sediul unor contradicţii atît de violente, cum e posibil ca un om să fie total imoral pe plan politic şi genial pe plan artistic, cum e posibil ca josnicia şi talentul să-şi dea mîna în aceeaşi fiinţă?

Pentru că Louis-Ferdinand Céline este, într-un fel, o enigmă umană, un om care a concentrat în paginile sale şi în destinul său toate contradicţiile posibile. Chiar şi mulţi intelectuali şi oameni de litere evrei recunosc de altfel că din paginile anti-evreieşti de o rară vehemenţă scrise de Céline emană totuşi un incontestabil talent literar. In Franţa, în orice caz, opera lui Louis-Ferdinand Céline este publicată în prestigioasa colecţie La Pléiade, figurează în manualele şcolare şi se bucură de o enormă audienţă (se spune că Louis-Ferdinand Céline este şi autorul preferat al preşedintelui Nicolas Sarkozy). De ce să nu-l celebrăm în mod oficial pe Céline, au strigat alte voci, cînd de fapt îi admirăm atît de mult opera şi ne încîntă sufletul şi mintea? In ciuda rătăcirilor sale anti-semite, mai spun aceşti “apărători” ai lui Céline, el rămîne un mare damnat al secolului al XX-lea, un artist greu de clasat dar care a denunţat ororile războiului şi ale dezumanizării capitaliste mai puternic decît oricare alt scriitor.

Chiar şi cîţiva eminenţi intelectuali francezi avînd origini evreieşti au reacţionat negativ la decizia lui Frédéric Mitterrand, ministrul francez al culturii, de a anula celebrarea oficială a 50 de ani de la moartea lui Céline. “Nu trebuie să ne opunem la comemorarea lui Céline, a spus filozoful Bernard-Henry Lévy, această comemorare trebuie, dimpotrivă, să servească pentru explorarea unei enigme, ca să înţelegm cum poate fi cineva în acelaşi timp un mare scriitor şi un ticălos absolut”. Iar filozoful Alain Finkielkraut declară: “sunt foarte neliniştit din cauza deciziei ministerului, încă o dată se va spune că în Franţa se face simţită influienţa ocultă a unui lobby evreiesc”. Mai sunt de altfel voci care, în presa franceză, deplîng faptul că retragerea lui Céline de pe lista celebrărilor oficiale nu va face decît să-i amplifice popularitatea: romanele lui Céline se vor vinde şi mai bine, lumea îl va citi şi mai mult, teatrele îl vor adapta şi mai des. De altfel unul dintre marile succese de scenă ale acestor ultimi ani au fost lecturile făcute de un mare actor, Fabrice Luchini, din opera lui Céline. În orînduirea mediatică şi comercială în care trăim, orice scandal devine o sursă de publicitate enormă. Acum cîţiva ani Nicolas Sarkozy a avut nefericita inspiraţie să declare că nu i-a plăcut niciodată o scriitoare din secolul al XVII-lea, Prinţesa de Clèves, ceea ce a readus brusc în actualitate romanele acesteia care au urcat rapid în topul vînzărilor.

In contextul actualei polemici legată de Céline, istoricii literari reamintesc că scrierile anti-evreieşti ale autorului (în special “Bagatelle pour un massacre” şi “Ecole des cadavres”) au fost interpretate în mod diferit înainte şi după Holocaust. In momentul apariţiei lor, chiar şi unii scriitori cu origini evreieşti precum André Gide au considerat că atacurile lui Céline la adresa evreilor ţin mai degrabă de nihilismul său şi că nu pot fi serioase. “Ceea ce scrie Céline este prea grotesc ca să poată fi luat în serios”, spunea André Gide. La ora aceea Louis-Ferdinant Céline era perceput ca un bufon revoltat care împroşca oricum cu noroi pe toată lumea: evrei, catolici, francezi, germani, albi, negri…

Exterminarea în masă a evreilor în anii celui de-al doilea război mondial orchestrată de Hitler cu complicitatea altor regimuri pro-naziste europene a modificat însă total privirea asupra pamfletelor lui Céline. El însuşi de altfel s-a compromis moral colaborînd cu naziştii şi a scăpat oarecum ca prin urechile acului, după război, de pedeapsa cu moartea. Pamfletele sale (în care îi desemnează pe evrei ca fiind responsabili de toate relele care se abat asupra Europei de peste o mie de ani) n-au mai fost publicate după 1945, dar pot fi citite pe Internet.

Vrînd, nevrînd, ajungem deci, cu această polemică legată de Céline, la Holocaust, un fel de păcat de neşters al Europei şi care, departe de a se estompa, se adînceşte cu trecerea anilor. Pînă la Holocaust gîndirea critică a Occidentului şi a Europei în general a fost una lipsită de autocenzură, universalistă şi triumfantă. Holocaustul a provocat însă un sentiment de vinovăţie atît de puternic încît a dus la o paralizie a spiritului european, l-a făcut prudent şi ezitant. Faptul că o monstruozitate precum Holocaustul a fost posibilă în Europa aşa-zis “civilizată” a pulverizat pentru un timp încă nedeterminat autoritatea morală a Europei. Din 1945 încoace, pentru a nu mai fi obligat să gîndească şi pentru a nu greşi, întregul Occident s-a baricadat în spatele gîndirii politicii corecte. In lumina acestei a doua drame, strict spirituale, pierderea libărtăţii de judecată, trebuie analizată şi ezitarea ministerului francez al culturii care întîi vrea să-l celebreze în mod oficial pe Céline (cel mai citit autor francez în lume după Proust) şi apoi îl retrage de pe lista celor care merită celebraţi de statul francez.

Un istoric francez, Alain Corbin, declară că înţelege decizia ministrului culturii, dar că nu o aprobă. “Înţeleg, spune el, că prezenţa lui Céline pe lista celebrărilor oficiale este de naură să-i rănească pe supravieţuitorii Holocaustului şi pe descendenţii lor. Dar pe de altă parte riscăm să deschidem astfel calea unor dezbateri fără sfîrşit: întodeauna va exista cineva care să spună că nu-l putem celebra pe Adloph Thiers (istoric, fost preşedinte al Franţei, părintele celei de-a III-a Republici franceze) pentru că a înăbuşit în sînge Comuna din Paris, iar pe filozoful Jean-Jacques Rousseau pentru că şi-a abandonat copiii”.

In această logică, într-adevăr, Europa de răsărit ar trebui şi ea să protesteze vehement de fiecare dată cînd va fi celebrat în Franţa un scriitor care a avut simpatii comuniste (începînd cu Jean-Paul Sartre). Întrucît, nu-i aşa, toţi intelectalii care au acordat, în Vest, credit moral comunismului au contribuit indirect la imensa dramă a comunismului de stat din Est, utopie sîngeroasă soldată cu moartea a cel puţin o sută de milioane de persoane (cifră avansată în Cartea Neagră a Comunismului apărută de altfel în 1997 chiar în Franţa)…

Aparut si pe RFI.ro

Gheorghe Erizanu