Era 1989. Încă nu apăruse romanele lui Costică Cheianu, Alexandru Vakulovski, Dumitru Crudu, Iulian Ciocan sau Emilian Galaicu-Păun (e ordinea cronologică a aparițiilor). Publicasem într-un ziar, care până în 1955 s-a numit „Stalineț”, apoi „Kișinevskii Universitet”, apoi nu mai știu cum (nu știam nici de „Kișinevskii Universitet”, dacă nu era grija deosebită a bibliotecarilor de la Națională și memoria doamnei Silvia Grosu) un text: „Nuța lui Ion Druță, ultima virgină a literaturii moldovenești contemporane”.

Răsfoindu-le, am văzut fețe și nume cunoscute. Am avut două constatări. 1) Mârlanii de atunci sunt mârlanii de azi. 2) Naivii de atunci sunt naivii de azi. Nu s-a schimbat nimic. Poate ne-am împuținat. În fața viitorului.

Ion Druță a găsit în câmpia Sorocii o căruță cu fân, doi cai, un pod îngust, un amurg, o fecioară, un băiat și un coșuleț.

„Nuța și-a pierdut coșulețul în fân și tot căutându-l a dat cu obrazul de umărul lui. Mircea s-a pomenit cu hățurile răsucite și tot descâlcindu-le, a găsit cu cotul un sân mic și vârtos.”

„Nuța se frământa în jalea ei, scoate ochii cuiva. Îl mușcă, îl bate cu picioarele și fustișoara cenușie urcă trădător spre brâu”.

„În pragul prăpastiei și-a zis deodată Mircea – stai, frate, ce fac eu. Cel puțin podul să-l trecem. Încolo – vedem”.

E din „Povara bunătății noastre” de Ion Druță. Din anii 60 ai secolului trecut.

Gheorghe Erizanu