A înnebunit Chișinăul.

După ce ne-a obișnuit cu multă politică, puțină cultură, multă vorbă, puține fapte, mult amatorism, puțin profesionalism, a dat peste noi septembrie. Cu festivalul de etnojazz a lui Ștefăneț, cu Festivalul Teatrelor Naționale Românești a lui Petru Hadârcă, cu Festivalul Maria Bieșu. Cu Poclitaru pe afiș. Au dat buzna toate odată. Ca să ne clonăm. Să vedem în aceeași seară si un Purcarete, și un Poclitaru, și un Ștefăneț.

Năuciți complet de atâta cultură, ieri, Sala Brâncuși, anunță deschiderea expoziției Tudor Zbârnea. Expoziție completă. Făcută profesionist. Cap-coadă. Cu lucrări din ultima perioadă. În cea mai mare sală de expunere pe care o oferă Chișinăul. Într-un anotimp când tablourile nici nu îngheață, nici nu curg șiroaie de căldură. În culori optimiste și calde. Cu pauze în culori sumbre și pesimiste.

De ieri, incontestabil și în mod firesc, lista celor mai importanți pictori basarabeni o va deschide, pentru mult timp înainte, numele lui Tudor Zbârnea. Canonicul Tudor Zbârnea.

Oricum, am o întrebare: când și cum naiba a reușit să facă atâtea lucrări, având grijile administrative ale unui muzeu? Pe care îl reconstruiește. Și are și expoziții excelente.

Acoperișul muzeului îl văd în fiece zi. De la etajul cinci. Peste geam. Am văzut cum au schimbat olanele. Cum au pus ferestrele de mansardă. Cum au făcut scurgerea. Cum au reparat streașina. Aproape în fiecare săptămâna pe acoperișul muzeului lui Zbârnea urcă un muncitor. Sau doi. În salopete albastre. Robuști. Care spală ferestrele de mansardă, curăță zăpada (iarna și în martie), umblă și fac ceva pe acoperiș. Apoi apare Zbârnea, directorul. Pe acoperiș. La cravată. Costum. Înalt. Să vadă lucrul făcut.

Salvează

Salvează

Gheorghe Erizanu