Este explicabil ca Uniunea Scriitorilor sau celelalte uniuni de creație să caute surse de finanțare. Este firească și dorința de a încasa cât mai mulți bani. Dacă nu suntem editori furibunzi, atunci, eufemistic vorbind, finanțarea este căutată acolo unde cei care trebuie să lipească timbrul literar sau cultural nu au bani nici de salivă.

Editorii au încercat să creeze până acum o imagine nobilă a cărții. Cu mici excepții, tirajele nu sunt indicate. Declarațiile editorilor despre vânzările mari de la târgurile de carte, despre vânzările din librării sunt aristocratic umflate. Dă bine la imaginea culturii. Editorii au ajuns în situația când retururile din librării din titlurile vechi  sunt mai mari decât intrările de titluri noi. De aici apare și  problemă: ce vom face cu timbrul achitat și cu cartea nevândută?

În căutarea cititorului, îmbătrânit și cu bani puțini, editorii au micșorat corpul de literă, formatul, au subțiat hârtia ca să ieftinească cartea. Și atunci efortul lor este anulat printr-un timbru. Un leu la o carte care costă sub 20 de roni contează în registrele contabile.

Piața de carte și alchimia ei financiară este foarte sensibilă. Ea încă nu și-a revenit din criza financiară din 2008, încă miroase a petrol și a mogulilor „carte plus ziar”, încă mai așteaptă banii sau, cel puțin, returul din numeroasele librării falimentare din provincie.

De aia editorii sunt furibunzi. Din sărăcie. Din tiraje scurte. Și dintr-un lanț imens care face coadă la leii cărții: autorul, agentul literar, editorul, graficianul, tipograful, legătorul, furnizorul de hârtie, difuzorul, angrosistul, librarul, TVA-ul, timbrul literar. Și niciunul nu este mulțumit. Sunt prea puțini lei pentru un lanț cu prea multe verigi.

Gheorghe Erizanu