Articole cu următoarea etichetă ‘Vladimir Beșleagă’

Vladimir Beșleagă, țipătul lăstunului

marți, iulie 26th, 2011

Vladimir Beșleagă n-a avut noroc cu ziua de naștere. Conducerea Uniunii Scriitorilor era plecată în concediu. Vladimir Beșleagă n-a avut noroc cu numele mic. Ceea ce l-a făcut pe Vlad Filat, premierul moldovean de pe timpul când Beșleagă împlinea 80 de ani,  să spună: „Nu toți Vladimirii sunt răi. Sunt și Vladimiri buni”. Vladimir Beșleagă n-a avut noroc de televiziuni. Operatorii au țintit obiectivele spre premierul Filat. Și, în semn de deosebit respect față de cel pe care l-au învățat la română în școală, au întors fundurile lor de blugi în fața scriitorului. Vladimir Beșleagă n-a avut noroc de vremuri.

Articolul lui Beșleagă „De ce suntem mărginiți (limitați)?”, publicat în „Chipărușul” din 1959 a explodat întreaga redacție. Aproape întreagă echipă redacțională a fost demisă.

Vladimir Beșleagă, 1972. Portret de Glebus Sainciuc

Romanul „Zbor frânt”, publicat în anii 70, i-a făcut pe unii critici de atunci să spună că ne-am integrat perfect în Noul Roman Francez. Iar pe criticii de azi să spună că avem și noi primul roman postmodern. Iar autoritățile ideologice de atunci, pur și simplu, l-au redus la tăcere.

Pe coperta celei mai populare reviste din URSS „Ogoniok”, anii Glasnosti

Apoi au fost anii Perestroikăi. Noi așteptam literatura de sertar. Și unica literatură de sertar a fost a lui Vladimir Beșleagă: „Viața și moartea nefericitului Filimon”.

Vremurile au avut noroc. Și au noroc. De Vladimir Beșleagă.

Etichete: , ,
Publicat în ZZ | 4 Comentarii »

Peugeot 407. O biografie

joi, mai 12th, 2011

A fost spălat la timp. Și de multe ori. Era o terapie pentru sistemul meu nervos.

Am schimbat uleiul, filtrele la fiecare 10 000 km. Am schimbat curelele la 60 000 km. În general, am respectat recomandările producătorului.

A făcut zeci de mii de kilometri prin Europa. A făcut zeci de mii de kilometri prin România. A făcut zeci de mii de kilometri prin Basarabia. A ajuns la 154 000 km la bord.

A fost procurat în 2005 de la reprezentantul Peugeot în Chișinău. Atunci am testat un Golf, care avea patru roți și patru uși. Ușile nu se închideau din prima. Am testat un Megane. Care nu reacționa la accelerator. Și avea o vizibilitate de cârtiță. Am testat o Mazdă. Care avea o suspensie de căruță. Am testat o Scodă. Care părea visul burghez al proletarului din est. Am testat un Ford. Din care nu puteam scoate piciorul dintre pedale. Am testat un Opel. Dar era prea scump pentru dotările sale. Ca și Audi-ul.

Peugeot 407 a reușit să mă convingă. N-am înțeles nici azi de ce. Sunt adeptul mașinilor germane.

A trecut prin zăpezile și troienele din Pirinei, prin lapovița și gheața Alpilor, prin serpantinele Italiei și Siciliei, pe autostrăzile Germaniei, Franței, pe autostrăzile luminate ale Belgiei, pe autostrăzile Ungariei, Sloveniei, Olandei, Austriei, Luxemburgului, Spaniei. A făcut Strasbourg – Chișinău în două zile și două nopți.

A văzut Budapesta, Viena, Liubliana, Veneția, Roma, Milano, Palermo, Nissa, Innsbruck, Salzburg, Paris, Amiens, Auxerre, Avignon, Brugge, Frankfurt, Petra, Munchen, Bruxelles, Pompei, Sermione, Strasbourg, Barcelona, Luxemburg, Verona.

A fost la Vama Veche. Pe când se cânta rock. Am plătit amenzi pentru depășire de viteză în Republica Moldova, România. Am plătit amendă pentru parcare în Liubliana.

Pe scaunul din  față au stat: Em.Galaicu-Păun, Emil Brumaru, Alex Ștefănescu, Eugen Negrici, Dan Lungu, Gheorghe Crăciun, Ion Bogdan Lefter, Aureliu Busuioc, Mihai Cimpoi, Nicolae Dabija, Vladimir Beșleagă, Alexandru Mușina, Nicolas Trifon, Tamara Cărăuș, Costică Cheianu, Vitalie Ciobanu, Claudiu Komartin, Mihai Fusu (s-a ținut tot drumul până la București de mâner), Emil Iordache, Vasile Ernu.

În spate au stat: Maria Șleahtițchi, Ion Barbu, Mircea Dinescu, Mariana Pricop (zicea că va fi un protagonist în proza care urma s-o scrie).

Motor 2. Benzină. Consum: dacă mergi până în 90 km/oră – e sub 7, până 130 km/oră – e 8,2. După 130: 10. În oraș: 11.

I-am schimbat retrovizorul din dreapta. Am intrat într-o depășire printre un Man cu remorcă și un Tir. Doar retrovizorul. A fost trimis pe banda a treia de un tir polonez. Banda a treia era troienită. Am împins cam multă zăpadă cu bamperul. Și l-am vopsit.

Am ucis mii de suflete. Care mi-au ieșit în cale. În drumurile de noapte. După fiecare drum lung eram un insectar. Aș fi putut face volumele „Fluturii” și „Insectele” de Tudor Cozari.

În Peugeot 407 am înțeles „Moartea căprioarei” de Nicolae Labiș. În Peugeot 407 l-am învățat pe Gaius Valerius Catullus din Bukowski.

Un Peugeot 407 fericit. Din 2005.

Este de vânzare.

Etichete: , , , , , , , , , , , ,
Publicat în ZZ | 10 Comentarii »

Romanele tranziției basarabene

marți, ianuarie 25th, 2011

Sunt câteva romane care închid o paradigmă literară și socială. După mine, cel mai important e „Martorul” lui Vasile Gârneț, apărut în 1988. Și romanele lui Aureliu Busuioc, care dintr-un hedonist al literaturii din anii sovietici și un autor zgârcit în opere, devine cel mai fecund romancier al tranziției. Ultimul roman e excelentul  „Hronicul găinarilor”. Această perioadă a culminat cu cele patru romane ale literaturii 68: Povara bunătății noastre de Ion Druță, Zbor frânt de Vladimir Beșleagă, Povestea cu cocoșul roșu de Vasile Vasilache, Singur în fața dragostei de Aureliu Busuioc.

„Gesturi. Trilogia nimicului”  al lui Emilian Galaicu-Păun e atemporal și prea dens ca scriitură pentru a închide sau deschide paradigme.

O nouă paradigmă literară critica o începe cu „Pizdețul” lui Alexandru Vakulovski și „Iepurii nu mor…” a lui Baștovoi. După mine, ea începe cu „Totul despre mine!” de Constantin Cheianu. Iar conturarea o face Vasile Ernu cu „Născut în URSS”.  Această listă poate continua cu „Înainte să moară Brejnev” de Iulian Ciocan, „Karlik” de Pavel Păduraru, „Măcel în Georgia” de Dumitru Crudu, „Nekrotitanium” de Planeta Moldova, „Sex & Perestroika” de Constantin Cheianu, „157 de trepte spre iad sau Salvați-mă la Roșia Montană” de Alexandru Vakulovski, care este și cel mai prodigios romancier (mai sunt „Letopizdeț” și „Bong”).

(Anchetă publicată în Timpul, 21 ianuarie 2011)

Etichete: , , , , , , , , , , , , ,
Publicat în Dosar | 8 Comentarii »

Vărul Shakespeare se închide

miercuri, septembrie 1st, 2010

De azi închidem Librăria Vărul Shakespeare. Pentru o perioadă nedefinită de timp.

Istoria ei a fost prezentată într-un post mai vechi.

A fost deschisă la 1 martie 2006. Cu mărțișoare, baloane și bomboane pentru primii cumpărători. Este plasată lângă Liceul Prometeu, clasele primare. Alt punct de reper: vizavi de intrarea centrală a Stadionului Dinamo. Pe Șciusev nr.113.

Primul librar și primă vară a lui Shakespeare a fost Carolina Rauțchi, actualul director Comunicare al Editurii Cartier.

Este prima librărie Cartier cu față umană din start. E un spațiu foarte mic, cochet, într-o casă veche. Locatarii vechi l-au prins ca vecin pe Constantin Stere.

În august trecut librara de atunci a fost surprinsă de către bărbații Cartier (doi tipi foarte gospodăroși) pe masă, în picioare, cu telefonul în mână, cu ochii mari-mari și mută-mută. Prin librărie, în căutarea unui best-seller, umbla de colo-colo un șarpe mare de casă. Deranjat de noii vizitatori și supărat pe librară că nu au rămas doar în doi șarpele s-a ascuns printre cărți. Librara nu știa poezia lui Marin Sorescu. Nici Jean și Roma, cei doi bărbați așezați ai Cartierului, nu știau de poezia lui Sorescu. Dar știau că un șarpe de casă nu poate fi ucis. Eram în delegație. Telefonat. Căutam metode de a prinde șarpele viu. Varianta cu lapte a decăzut. Ea e bună doar pentru scriitori care nu știu biologie. Șarpele nu simte mirosul laptelui. El reacționează doar la căldură. Am apelat la un specialist în reptile de la grădina zoologică. El a considerat că e mai util să facă o lecție de psihologie cu librara decât să prindă șarpele și să-l scoată din mediul lui firesc.

Șarpele avea să mai apară peste o juma de an. Dar era altă vară a lui Shakespeare. Care nu s-a urcat pe masă. Care l-a dat într-o parte pe Roma, echipat cu un laț. Și s-a repezit cu mâinile goale să-l prindă. Șarpele s-a transformat în litere. Literele s-au transformat în rânduri. Rândurile s-au transformat în cărți. Iar cărțile într-o librărie cu iz patriarhal. De atunci știma casei îl păzește pe Vărul Shakespeare și pe toți cititorii cu gânduri bune, care trec pragul librăriei.

 Aproape în fiece zi un copil din vecini vine la librărie pentru a ajuta librarul, iar librarul o ajută să-și facă lecțiile pentru a doua zi.

Din 14 septembrie director al librăriei este Veronica Voroniuc, absolventă a liceului Prometeu. Librăria e deschisă de luni până vineri între 11.00 și 18.00.

Telefon:23 21 22.

E-mail: librariavs@cartier.md.

Mascota librăriei din toamna lui 2008 este scriitorul Vladimir Beșleagă.

CARTIER

CARTIER2

Fotografii de Igor Schimbător

Îndemnul prozatorului în versuri pentru a intra în cărți

Îndemnul prozatorului în versuri pentru a intra în cărți

Primul cec

Primul cec

Etichete: , ,
Publicat în ZZ | 8 Comentarii »

Punctul G al literaturii din RSSM

joi, iunie 3rd, 2010

Erau tineri. Erau viguroși. Erau puși pe pozne. Sperau să facă un altfel de roman decât cel cu komunistul bun și chiaburul rău. Nu au putut schimba un alfabet. Dar au reușit să schimbe o literă: „G”. Dar această literă a însemnat punctul G al literaturii din RSSM. Erau anii 60 ai secolului trecut. Aureliu Busuioc și-a luat intelectualii în „Singur în fața dragostei”. Ion Druță și-a luat țăranii în „Povara bunătății noastre”. Vladimir Beșleagă și-a luat destinul tragic al basarabeanului în „Zbor frânt”. Vasile Vasilache a luat destinul comic al basarabeanului în „Povestea cu cocoșul roșu”.

Au urmat 30 de ani în care Aureliu Busuioc a fost hedonistul Chișinăului. A mai publicat doar două romane. Câte unul la zece ani. A preferat să-și irosească talentul prin glume acide, ironii la un pahar de vorbă, la vânătoare. Unde vânatul e altul. Iar din 1997 încoace a scos câte un roman la trei ani. „Lătrând la lună”, ”Pactizând cu diavolul”, „Spune-mi Gioni”, ”D-ale vânătorii”. Și ultimul roman „Hronicul găinarilor”. Ar fi frumos să fie citit dintr-o parte. Dar este prea dureros pentru noi. Este Hronicul nostru. De la 1812 încoace. Este mitologia pe care am creat-o noi ca popor, este destinul pe care l-am acceptat noi. Am fi putut fi Helios, Faeton, Poseidon, Narcis, Ulise, Paris, Pan. Dar asta e mitologia altora. A noastră se numește „Hronicul găinarilor”.

HRONICUL GĂINARILOR de Aureliu Busuioc. (Editura Prut Internațional, 2006)

Pentru Cartea Zilei, PublikaTV.

Etichete: , , , , ,
Publicat în Dosar | 19 Comentarii »

Facebook Urmăreşte-ne pe Twitter Abonează-te la RSS

Blog din Moldova