Articole cu următoarea etichetă ‘Vasile Vasilache

Donațiile și fiscul

marți, februarie 8th, 2011

Am greșit. Am făcut donații de carte. În 2007. În 2008. În 2009. În 2010. M-am grăbit și am făcut o donație de carte și în ianuarie 2011. Cărțile s-au dus în școli, biblioteci sau celor mai triști ca noi, ca să utilizez o sintagmă a presei. Prin ONG-uri. Prin ministere. Prin școli. Cu scrisori. Cu facturi. Cu raport la fisc. Conform legislației în vigoare. În limita celor zece la sută din beneficiu.

Am avut un control fiscal anunțat în 4 septembrie trecut. Pentru octombrie trecut. Efectuat imediat după 28 noiembrie trecut. Cu act întocmit după repartizare „principiilor și valorilor” în parlamentul din Chișinău. Cu act neaprobat la sfârșitul lui ianuarie curent. Cu un control repetat la începutul lui februarie curent.

N-am vrut să vă plictisesc cu el. Era o chestie de rutină. Până în punctul D. „D” e de la donație. Cărțile pe care le-am dăruit trebuie să fie impozitate cu 15 la sută. Pentru 2007. Cărțile devin active capitale. (Activele capitale (gen clădiri) se impozitează cu 15 la sută chiar și atunci când e vorba de donații. Conform legislației moldovenești).

Sunt un nesimțit. Nu am punctul G. Regret. N-am scos „Băgău”. Și nu pot spune: „Sunt o doamnă, ce pula mea”. Când autoarea, Ioana Bradea, debuta la EST în 2004, eu mai plăteam fiscului moldovenesc o amendă pentru donația făcută în 2001.

Sunt un bou. Exact (poate exagerez: nu sunt chiar atât de frumușel) ca cel din „Povestea cu cocoșul roșu” a lui Vasile Vasilache. Nu poți să fii atât de nesimțit și să dăruiești în continuare, știind că fiscul moldovenesc pune cartea la active capitale și nu face deosebire dintre o editură și o tipografie.

Vă rog, înainte de a vă adresa cu scrisori de donație, citiți aceste rânduri. Citiți „Povestea cu cocoșul roșu” și încheiați cu „Băgău”. Fără mine.

„Sunt un bou, ce…”

Romanele tranziției basarabene

marți, ianuarie 25th, 2011

Sunt câteva romane care închid o paradigmă literară și socială. După mine, cel mai important e „Martorul” lui Vasile Gârneț, apărut în 1988. Și romanele lui Aureliu Busuioc, care dintr-un hedonist al literaturii din anii sovietici și un autor zgârcit în opere, devine cel mai fecund romancier al tranziției. Ultimul roman e excelentul  „Hronicul găinarilor”. Această perioadă a culminat cu cele patru romane ale literaturii 68: Povara bunătății noastre de Ion Druță, Zbor frânt de Vladimir Beșleagă, Povestea cu cocoșul roșu de Vasile Vasilache, Singur în fața dragostei de Aureliu Busuioc.

„Gesturi. Trilogia nimicului”  al lui Emilian Galaicu-Păun e atemporal și prea dens ca scriitură pentru a închide sau deschide paradigme.

O nouă paradigmă literară critica o începe cu „Pizdețul” lui Alexandru Vakulovski și „Iepurii nu mor…” a lui Baștovoi. După mine, ea începe cu „Totul despre mine!” de Constantin Cheianu. Iar conturarea o face Vasile Ernu cu „Născut în URSS”.  Această listă poate continua cu „Înainte să moară Brejnev” de Iulian Ciocan, „Karlik” de Pavel Păduraru, „Măcel în Georgia” de Dumitru Crudu, „Nekrotitanium” de Planeta Moldova, „Sex & Perestroika” de Constantin Cheianu, „157 de trepte spre iad sau Salvați-mă la Roșia Montană” de Alexandru Vakulovski, care este și cel mai prodigios romancier (mai sunt „Letopizdeț” și „Bong”).

(Anchetă publicată în Timpul, 21 ianuarie 2011)

28 iunie. Lecturi de vacanță

marți, iunie 29th, 2010

Despre decretul lui Ghimpu. Noi am mers tot timpul duși de curmei de istorie. Ca în „Povestea cu cocoșul roșu” a lui Vasilache.

Niciodată nu e timpul oportun pentru adevăr. Adevărul deranjează. Indiferent de an, de zi. Adevărul este incomod. Prin definiție. Adevărul este nordic. În fața capriciilor naturii poți rezista doar prin adevăr. Nu le poți minți. Ești taxat.

Minciuna e molcomă. Este balcanică, este persană, este mediteraneană. Natura este atât de blândă încât o poți minți fără a fi pedepsit. Popoarele sudice sunt comode și hedoniste. Vom scălda adevăruri prin noianul de minciuni. Ca și bucătăria sudică. Bucata de carne este ascunsă prin sosuri, mirodenii.

De fapt, eram pornit pe lecturile de vară, recomandate de profesorii noștri iubiți. Vroiam să-i rog să nu ucidă cititorul.

Renunț.

„Rasstreleati!!!”  Era cuvântul de la care porneam. Ca și deciziile „Troikăi” nkvdiste.

O rugăminte, totuși, tehnică, dacă-mi permiteți: cărțile au obiceiul să se epuizeze. Nu poți trimite un copil în librării după o carte editată în 1997. Atât.

Punctul G al literaturii din RSSM

joi, iunie 3rd, 2010

Erau tineri. Erau viguroși. Erau puși pe pozne. Sperau să facă un altfel de roman decât cel cu komunistul bun și chiaburul rău. Nu au putut schimba un alfabet. Dar au reușit să schimbe o literă: „G”. Dar această literă a însemnat punctul G al literaturii din RSSM. Erau anii 60 ai secolului trecut. Aureliu Busuioc și-a luat intelectualii în „Singur în fața dragostei”. Ion Druță și-a luat țăranii în „Povara bunătății noastre”. Vladimir Beșleagă și-a luat destinul tragic al basarabeanului în „Zbor frânt”. Vasile Vasilache a luat destinul comic al basarabeanului în „Povestea cu cocoșul roșu”.

Au urmat 30 de ani în care Aureliu Busuioc a fost hedonistul Chișinăului. A mai publicat doar două romane. Câte unul la zece ani. A preferat să-și irosească talentul prin glume acide, ironii la un pahar de vorbă, la vânătoare. Unde vânatul e altul. Iar din 1997 încoace a scos câte un roman la trei ani. „Lătrând la lună”, ”Pactizând cu diavolul”, „Spune-mi Gioni”, ”D-ale vânătorii”. Și ultimul roman „Hronicul găinarilor”. Ar fi frumos să fie citit dintr-o parte. Dar este prea dureros pentru noi. Este Hronicul nostru. De la 1812 încoace. Este mitologia pe care am creat-o noi ca popor, este destinul pe care l-am acceptat noi. Am fi putut fi Helios, Faeton, Poseidon, Narcis, Ulise, Paris, Pan. Dar asta e mitologia altora. A noastră se numește „Hronicul găinarilor”.

HRONICUL GĂINARILOR de Aureliu Busuioc. (Editura Prut Internațional, 2006)

Pentru Cartea Zilei, PublikaTV.