Timpul: Știm că în perioada sovietică, scriitorii erau obligaţi să scrie o poezie despre partid, patrie sau Lenin ca să-i apară o carte la editură. Ce credeţi despre scriitorii care au plătit tribut puterii şi, dacă vi se propunea, aţi fi acceptat să scrieţi la aceste teme?

Gheorghe Erizanu: Eu am prins agonia imperiului. Am avut o altă educație decât doar cea sovietică. A fost o întâmplare fericită.

Nu știu cum aș fi procedat dacă eram născut cu 20 de ani mai devreme. Probabil, mi-ar fi plăcut să cred că aș fi putut fi un curajos. Dar frica și lașitatea apar din lucruri mărunte, de fiece zi. Eroii zilnici devin lași. Lașii devin eroi. Eu port cu mine imaginile din romanele bielorusului Vasili Bâkov. Ca o terapie. Pe de altă parte doar copiii și inconștienții sunt curajoși.

Nu am dreptul moral să-i condamn pe cei care au scris „locomotive”. Puteau fi scrise „locomotive” și cu inteligență. „Appassionata” lui Aureliu Busuioc parcă este o poezie despre Lenin. Elevii o învățau în manualele școlare. „Alin adie Appassionata…” și Lenin o asculta cu drag. Parcă așa era la Busuioc. De fapt, Lenin nu suporta să audă             „Appassionata”. Aureliu Busuioc a preferat să trăiască ca un aristocrat într-o societate proletară. Și în acea perioadă aproape n-a mai scris.

După mine, literatura română din Basarabia a fost salvată nu de „locomotive”, ci de spiritul lui 68 sau Congresul USM din 1965. Cele patru romane din 66: „Zbor frând” de Vadimir Beșleagă, „Singur în fața dragostei” de Aureliu Busuioc, „Povestea cu cocoșul roșu” de Vasile Vasilache și  „Povara bunătății noastre” (1963, 1970) de Ion Druță și cele câteva volume de poezie: – „Numele tău” de Grigore Vieru, „Sunt verb” de Liviu Damian, „Piatră de citire” de Anatol Codru, – au salvat literatura de la proletkultism.

Eugen Cioclea a întârziat să apară editorial cu generația sa. Vsevolod Ciornei a preferat în anii 80 să apară într-un volum colectiv cu niște cronici literare alambicate, cu foarte multe neologisme, dar ca poet a apărut când nu mai era nevoie de „locomotivă”. Exemplele de curaj sau de frondă pot continua.

Arhip Cibotaru, Victor Teleucă, Pavel Boțu, Andrei Lupan au scris „eșaloane”, nu „locomotive” închinate partidului și lui Lenin. Dar tot ei au fost cei care au promovat adevărata literatură. De atunci.

Alții, ca Vasile Coroban, au preferat să-și îmbete „locomotiva”. Și spiritul critic.

E ușor de la înălțimea de azi să ne dăm curajoși. De fapt, nimic nu e pierdut. S-ar putea întâmpla, ca peste câțiva ani, să fie nevoie din nou de „locomotive”. Democrațiile se instalează greu, lent, în fiece zi, dar se năruiesc instantaneu. Și atunci vom căuta vatmani, locomotive sau vom învăța sunetul: „Uuuuuuu”.

În Basarabia trenul vine neanunțat.

(După Timpul)