Articole cu următoarea etichetă ‘Oxigen

Urme

vineri, noiembrie 11th, 2011

Într-o țară unde există Dumnezeu este o poezie. Pe care toată lumea o știe. Pe de rost. Doar autorul nu este cunoscut.

A avut un vis. Mergea pe plajă. Singur. Dar când s-a uitat în urmă a văzut că sunt două perechi de urme. Dumnezeu mergea alături de el. Erau urmele Lui.

Peste o habă de timp a mai avut un vis. Mergea pe plajă. S-a uitat în urmă. Dar erau doar o pereche de urme. Era singur.

Și atunci Dumnezeu l-a liniștit.

- Acele urme erau ale mele. Atunci te duceam în brațe.

Au fost două vise. Într-o țară cu Dumnezeu.

Ce ascultă Anișoara?

luni, decembrie 13th, 2010

Acest post nu este pentru Dandy, nici pentru Cătălin, nici pentru Cătălin Codru, nici pentru Zenu, nici pentru Mircea. Nici pentru ceilalți 600 de vizitatori. Este pentru cei care nu deschid niciodată site-ul Cartier.

Sergiu, Anișoara, Georgeta, Rodica, Vitalie, Anișoara, Roma, Carolina stau cu căștile în urechi. De luni, de la 9, până vineri, la 17. Așa arată Editura Cartier. Rodica, Georgeta și Sergiu n-au deschis niciodată pagina www.cartier.md.

Anișoara, machetator Cartier, o găsiți la pagina tehnică la „Design/tehnoredactare” în volumul „Eroi și minuni ale Evului Mediu” de Jacques le Goff, ascultă „30 Seconds To Mars”:

Anișoara citește acest blog. Chiar dacă este la Kiev. Unde și-a ascultat favoriții.

Binele pe care l-am făcut

miercuri, noiembrie 24th, 2010

1. I-am ajutat lui Garyk, percuționistul Trigon-ului, să ducă instrumentele până la o mașină. Era singur cu toate instrumentele formației. Bine că nu făcea parte dintr-o orchestră simfonică.

2. Pe la 8 seara, la marginea Chișinăului, unde locuiesc, un necunoscut beat criță, m-a rugat, m-a somat să-l duc acasă. Altfel se pierde. Și nu știe unde se află. Și nu-și aduce aminte casa unde locuiește. Era fericit că a văzut oameni.

Sunt un idiot. Am scos mașina din garaj. L-am urcat. Și am bâjbâit strada și casa unde locuiește. În fața casei și-a văzut feciorul de vreo 12 ani și m-a rugat să aștept până acesta pleacă. Îi era rușine. Nu vroia să fie văzut beat.

Ăsta e binele pe care l-am făcut eu. Nu prea mult.

Voi?

Dramaturgii noi

miercuri, noiembrie 10th, 2010

Inițial a fost 513. Spectacole noi, dramaturgi necunoscuți publicului chișinăuian, piese noi.

Sunt mari și Shakespeare, și Caragiale, și Cehov, și Gogol, și Ionesco. Dar nu se poate să rămânem doar în Revizorul, Hamlet, Pescărușul, O scrisoare pierdută, Cântăreața cheală.

În regia lui Veaceslav Sambriș Teatrul Eugene Ionesco își deschide stagiunea actuală cu Veghe de Morris Panych.

Nu scriu o recenzie. Pot spune: excelent.

Iar wc-urile în sediul teatrului, totuși, trebuie reparate.

Ascultă Tom Waits

vineri, octombrie 1st, 2010

Ieși din acest blog. Treci pe dreapta. La „blog invitat”. Intră pe Claudiu Komartin. Coboară câteva postări mai jos. Și ascultă Tom Waits.

E vineri.  Iubirile obosesc să stea pe mail.

Maramureșul pe care l-am pierdut

marți, august 10th, 2010

Maramureșul imaginar era cu oameni demni, cu porți imense de lemn ca să intre sufletul liber și stăpân pe trup, cu biserici de lemn subțiate de atâta rugă și foarte aproape de Dumnezeu.

Am găsit oameni demni. La poalele Rodnei. Am găsit oameni alcoolizați. Fără clapoane. La poalele Rodnei. Am chefuit cu o familie imensă (profesori, editori, psihologi, șomeri, polițiști) din Sălaj. Tot la poalele Rodnei. Am văzut Cascada Cailor. În Munții Rodnei.

Am văzut porți din metal. Am văzut garduri din metal. Am văzut și o poartă din lemn. Apoi au fost iar din metal, iar din metal. Și a mai fost o poartă din lemn. Restul era din metal. Și poarta, și gardul. Tot Maramureșul.

Am văzut biserici acoperite cu bleah, apoi iar biserici acoperite cu bleah, apoi biserici date cu „șubă”. Am dat și de biserici frumoase din lemn, acoperite cu șindrilă. Dar Maramureșul era în bleah. Unde și unde se zărea câte o șindrilă.

Patruzeci de ani de comunism a fost o mare belea peste Maramureș. Bleah, metal și palincă.

De douăzeci de ani maramureșenii din Certeze și celelalte certeze din împrejurimi fac bani în Franța și investesc în casele din satul natal. Versailles-ul intră în Certeze. Fără clapon.

Al doilea desen al prietenului meu

miercuri, iulie 21st, 2010

Al doilea desen al prietenului meu de doi metri:

Prietenul meu este pictor.

Marele potop și peștele mic

marți, iulie 13th, 2010

„Cercetările arheologilor, geografilor, istoricilor și etnografilor au demonstrat că în mileniul patru și trei î.Hr. în Mesopotamia au avut loc inundații dezastruoase. Popoarele care locuiau în văile râurilor Tigru și Eufrat considerau teritoriul cuprins între pustiu și munți drept lumea întreagă. De aceea inundațiile catastrofale, în care au pierit majoritatea locuitorilor, puținilor supraviețuitori li s-au părut un mare potop, care se asocia cu sfârșitul lumii. Există presupuneri că anume o asemenea inundație, despre care se vorbește într-o legendă sumeriană, a servit drept prototip al marelui potop descris în Vechiul Testament.”

Așa spun cărțile. Pagina 143 din „Hazardurile naturale” din seria „Mediul geografic al Republicii Moldova”, apărută la „Știința” în 2008.

Potopul a venit în Nemțeni, Cotul Morii, Sărăteni. Fără ca acești oameni să citească „Hazardurile naturale”. Solidaritatea umană a venit cu și fără televiziuni. Cu implicare politică. Și fără.

Agenții economici, care sunt pe butuci, oferă ajutoare materiale și financiare. Ca la eventualele controale fiscul să le dea în cap. N-ai dreptul, dacă bilanțul contabil e negativ.

Îmi vine să-l înjur în rusă pe tipul deștept care și-a făcut iaz în lunca Prutului. Fără să se gândească că uneori Prutul se supără rău de tot pe tâmpenia omenească. Îmi vine să-l înjur pe tipul care i-a permis primului deștept să facă iaz. La câte ape a privatizat ar fi putut să construiască trei sate. Cu tot cu biserici, cu tot cu „hozmag”-uri și băi din cărămidă roșie. Aleg să trag un „Kent”. Și mi s-a părut că potopul din lunca Prutului nu-i chiar atât de mare. Niște domnițe, care uneori citesc periculos, au uitat să lipească pe pungi: „Haine pentru fete. Înălțimea 1,50. Încălțăminte nr.36”. Nu va fi nicio legendă cu Marele Potop din Lunca Prutului. Poate doar editura „Prut Internațional” să-și schimbe denumirea în „Lunca Prutului”. Dar nu îndrăznesc să propun. Olga, directorul editurii, era foarte nervoasă.

el/ea

joi, iunie 24th, 2010

el știa că ea știe că el știa/ ea știa că el știe că ea știa

Inițiativa lui Panțâru

joi, mai 6th, 2010

Ziua de 1 aprilie ar putea fi declarată, în România, Ziua comemorării tuturor românilor masacraţi, deportaţi, torturaţi şi condamnaţi la moarte prin înfometare de regimul totalitar sovietic de ocupaţie. O iniţiativă în acest sens a fost făcută, în Parlamentul României, de către deputatul Tudor Panţâru.

Potrivit deputatului basarabean, moartea preşedintelui Poloniei, Lech Kaczynski, împreună cu cea a vârfurilor politico-militare ale ţării sale, în catastrofa de la Smolensk, produsă pe 10 aprilie, a readus în discuţiile publice deja cunoscutul masacru de la Katyn. Despre Katyn s-a vorbit mai mult decât despre cei care se aflau în avionul prăbuşit. Preşedintele Kaczynski a murit pentru că a vrut să dea comemorării masacrului importanţa pe care considera el că o merită evenimentul.

„Dar tot în aprilie, în anul 1941, 3000 de români bucovineni au fost seceraţi de mitralierele bolşevicilor în localitatea Fântâna-Albă din nordul Bucovinei. Din iunie 1940 până în martie 1953, au fost deportaţi în Siberia sute de mii de români basarabeni, iar destinele altor câteva milioane, rămase sub ocupaţie, au fost distruse prin metode inumane. Documentele istorice ne dezvăluie că 300 de mii de oameni au decedat în urma foametei organizate în Basarabia în 1947”, a spus Pantâru, reamintind şi Rezoluţia din 28 aprilie 2010 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, care califică foametea organizată de regimul stalinist, ca fiind o crimă împotriva umanităţii.

Pantâru a precizat că este greu să ştergi din memorie masacrarea românilor bucovineni de la Fântâna-Albă, foametea din ’47, martiriul basarabenilor deportaţi în gulaguri şi cei torturaţi în beciurile NKVD-iştilor. Acesta a amintit şi despre românii basarabeni, care au fost aruncaţi de vii în gropile de var. „Pentru aceste crime încă nu şi-a cerut nimeni iertare!”, a punctat deputatul.

Spre ruşinea clasei politice româneşti, calvarul bucovinenilor şi basarabenilor rămâne necunoscut pentru societatea românească. Dacă în cazul Poloniei admirăm efortul întregii naţiuni întru menţinerea vie în memorie a tragicului destin polonez, noi privim neputincioşi la cazierele judiciare solicitate de către Autoritatea pentru Cetăţenie, ca un impediment, în derizoriu, în calea basarabenilor şi bucovinenilor care vor să-şi redobândească cetăţenia română pierdută. În Polonia – lacrimi, salve de tun în memoria celor masacraţi la Katyn, dar în România – funcţionari operând dosarele urmaşilor celor lipsiţi de cetăţenia română peste noapte şi masacraţi de bolşevici în Basarabia, Bucovina şi Siberia cu maximă duritate şi exigenţă administrativă ori, pe alocuri, cu o nepăsare birocratică inumană, se arată în iniţiativa legislativă.

„Nu este doar o chestiune de nuanţă, deşi nuanţa uneori spune totul! O ţară care îşi desconsideră trecutul nu are viitor! Un popor care îşi neglijează fraţii nu poate pretinde respectul altor popoare! Vă reamintesc faptul că România a pierdut întâietatea sprijinului acordat Republicii Moldova în drumul său spre Uniunea Europeană, aceasta revenindu-i Poloniei”, a conchis Tudor Panţâru.