Avem două citate:

„Când statul este prea puternic, atunci poezia tace. Când statul cunoaște o criză profundă (cazul Italiei de după război), arta e liberă să spună ceea ce are de spus.” (Umberto Eco)

„În perioada când Napoleon exercita o putere absolută, adică între 1800 și 1814, în Franța nu s-a publicat nicio carte care să mai fie citită și astăzi” (Jean-Claude Carriere)

Pașoptiștii, Eminescu, Creangă, Caragiale au apărut când România era în faza embrionară.

Interbelicii au apărut când România avea un rege mai mult amorezat de sânii Ilenelor decât de cei ai patriei.

Șaizeciștii au apărut pe vremea unui Dej pe ducă și a unui Ceaușescu care încă nu se instalase confortabil.

Optzeciștii au apărut în timpul agoniei komuniste.

Unde s-au ascuns scriitorii și de ce nu merge logica lui Umberto Eco în România anilor 90 și unde naiba sunt basarabenii într-un stat care se tot vaicără și tot geme că iată-iată apare?

Carriere are dreptate. Stendhal a tot umblat prin toate războaiele lui Napoleon, a iubit toate coapsele dezgolite, dar opera și-o scrie într-o Franță răvășită. Mai târziu.

Găsiți în Librăriile Cartier o excelentă biografie Stendhal, semnată de Lacouture. În traducere. Apărută demult. Într-o țară care parcă era, parcă nu era.

Mergea în fruntea armatei. Alături de bunul său prieten, generalul Andoche Junot. Acesta i-a spus că Josephine, soția sa iubitoare, îl înșală la Paris.

De atunci nimic n-a mai mers pentru Bonaparte. Nici victoriile. Nici funcțiile. Nici guvernările. Nici iubirile. Iar cel mai bun prieten al său, generalul Andoche Junot, niciodată n-a ajuns mareșal printre numeroșii mareșali bonapartiști.

Așa spun cărțile. „Napoleon Bonaparte” de Albert Manfred. Editura Vita Nova.