Articole cu următoarea etichetă ‘Mivina’

« Însemnări anterioare

Acești funcționari care ne conduc

marți, ianuarie 31st, 2012

Sunt 30 de mii. În Republica Moldova. Cu acte în regulă. Cu legitimații, cu salarii, cu birouri, cu telefoane, cu internet, cu mașini negre, cu permise speciale, cu facebook, cu odnoclassniki. Ăsta este aparatul. Birocratic. Ei își spun funcționari publici. Administrează un teritoriu de 0,0338 milioane kilometri pătrați cu o populație de 3,5 milioane de locuitori.

Câte un funcționar public pentru 116 cetățeni.

Câte un funcționar public pentru 1,12 kilometri pătrați de teritoriu.

Erau 3 mii. În Marea Britanie. N-aveau internet, n-aveau telefoane, n-aveau mașini. Și administrau un imperiu de 20,9 milioane de kilometri pătrați cu 450 de milioane de locuitori.

Câte un funcționar public pentru 150 000 de oameni.

Câte un funcționar public pentru 7000 de kilometri pătrați.

Așa spun unele cărți. În engleză. Imperiul de Niall Ferguson. 3000 de birocrați care au administrat cel mai mare imperiu pe care l-a avut lumea. Și au schimbat lumea.

Dacă facem un calcul, atunci Republica Moldova ar putea fi administrată de 23 de Johni. Și o  Regină Victoria. Mică-mică. Încă în embrion.

Etichete: , , , ,
Publicat în Vărul Shake | 11 Comentarii »

Nogai

miercuri, ianuarie 25th, 2012

Nogai a cerut dela Tohta executarea unui mare număr de noiani ai Hoardei de Aur pe care îi considera adversari ai săi. Tohta a îndeplinit această cerinţă, slăbindu-şi astfel foarte mult poziţia sa. Dar curând Tohta a găsit destulă putere şi bărbăţie pentru a se ridica împotriva favoritului. S-a găsit cu uşurinţă un motiv pentru aceasta. Nogai dăduse ospitalitate emirilor răzvrătiţi (begi\ noiani), care fugiseră de la Tohta. Între Nogai şi Tohta au început ostilităţile, care s-au terminat după lupte aprige şi îndelungate, nu numai prin nimicirea trupelor lui Nogai, dar chiar prin uciderea lui, în anul 1300.

Facem pentru prima dată cunoştinţă cu Nogai pe vremea lui Berke-han, atunci când Nogai, datorită strânselor sale legături de rubedenie la curtea hanului şi datorită conducerii iscusite a trupelor mongole, s-a ridicat la una din cele mai înalte demnităţi în stat.

Timp de patruzeci de ani Nogai a jucat un rol atât de considerabil în viaţa mitică a Hoardei de Aur, încât suveranii străini îl considerau drept han, îi trimiteau soli şi daruri bogate, îi întâmpinau pe trimişii săi ca pe nişte soli împărăteşti etc.

Oficial, Nogai era doar comandant al unei mari unităţi militare şi conducea regiunile occidentale ale Câmpiei Cumane. Primind pe vremea lui Tohta (1290) și Crimeea.

După Rukh ad-Din Baibars, „Nogai a fost timp îndelungat conducătorul hoardei, dispunând după bunul său plac de hani”.

De ce Nogai, care era atât de puternic, n-a luat pe faţă puterea în mâinile sale şi nu s-a proclamat han?

Nu este greu să înţelegem acest lucru, dacă ne dăm seama de concepțiile politice ale mongolilor. Imaginea lui Ginghis-han era încă puternică.

Așa se spune într-o carte de istorie.

Etichete: ,
Publicat în Dosar | Fără comentarii »

După răscrucea Sorocii

miercuri, ianuarie 18th, 2012

Fulguia. Mașini puține pe traseul Orhei – Bălți. După răscrucea Sorocii, în câmp deschis, erau trei mașini staționate pe carosabil. Probabil, era un Mercedes negru și două BMW-uri negre. Un bărbat robust, de fapt, era chiar mare și gras, făcea semne disperate pentru a opri vreo mașină. Am oprit. Am tras pe dreapta. L-am văzut în retrovizor. Era tuciuriu. Cu mustăți. Cu ochi mici. Negri. S-a apropiat de geamul pasagerului din față. Am coborât geamul. Mai bine de un sfert.

- Parlare italano? Mî iz Italii. Ne mogli zapravitsea v Ukraine. Tam card ne rabotaet. Ne mogli pomoci na benzin?

Și-a scos ghiulul. Propunându-l la schimb. Era galben. Mare. Avea ceva de bleah. Și n-avea nimic de aur. Dar era ghiul.

Un suflet cu mai mulți bani din mașină mi-a zis că îi poate da o sută de lei. Eu, cu 51 de lei în portmoneu, am zis dictatorial că-l achit eu. Cu 50 de lei.

Am refuzat ghiulul. I-am dat 50 de lei. Am închis geamul și am plecat. El a mai zis ceva în rusă. Nu mă mai interesa.

L-am văzut în retrovizor. Oprea o altă mașină.

Etichete: ,
Publicat în ZZ | 6 Comentarii »

Cartea de autor și cartea inutilă

joi, decembrie 29th, 2011

Eco vorbește undeva despre un editor, care avea două încăperi-gemene. Una era pentru editura care corespundea numelui de editură. Lua manuscrise. Le citea. Le redacta. Le edita. Le promova. Era o editură care avea tot lanțul cărții: scriitor-editor-tipograf-librar.

Aceste cărți sunt căutate de cititori.

Trecea în cealaltă cameră și intra într-o altă editură. Era editura pentru autorii orgolioși. Care vroiau să-și vadă numele tipărit pe o carte. De obicei, acești autori cred că știu cel mai bine cum trebuie să fie o carte. Ei știu cum va fi coperta. Ei știu cum va fi designul și tipografica cărții. Chiar dacă nu știu ce e aia tipografică. Ei știu că în acea carte, mare, pe ultima copertă, color, va fi fotografia lor. Și va fi o biografie mare. Cu toate regalele posibile și imposibile. De obicei, ultima copertă arată ca pieptul lui Leonid Ilici Brejnev. De obicei, ei sunt cei mai mofturoși. Întotdeauna, acești autori își plătesc opera lor magna. Lanțul cărții este scriitor-tipograf-scriitor.

Aceste cărți sunt căutate de ecologiști. Ca să numere copacii tăiați pentru lucruri inutile.

Mai există cărți pentru camera a doua a editorului lui Eco. Sunt cărțile ONG-urilor moldovenești. ONG-urile fac proiecte. În aceste proiecte includ tipărirea studiilor. Studiile sunt făcute după fața și înfățișarea lor. Unele sunt utile. De puține ori. De cele mai multe ori sunt niște studii pentru a argumenta cheltuirea unor sume. Se face tender. Se ia prețul cel mai mic. ONG-știi noștri știu cel mai bine cum trebuie să arate o carte. Să fie designul frumos. Să fie coperta cu albastru regal. Regal, de fapt, e cuvântul meu. Se spune „albastru de mercedes”. Să fie scris pe copertă „Chișinău”. Și anul. Să fie o fotografie a copilului. Sau a unei rude. Sau a unui australian, care arată sexy. Cu textul se chinuie redactorii. Dar pretențiile lingvistice nu sunt esențiale. Mai au o calitate rasată ong-iștii moldoveni. Textele se trimit fără semne diacritice. Să chiorască computerile și redactorii. Lanțul acestor cărți sunt: autor-editor devenit tipograf-sclad.

Aceste cărți sunt numărate de contabili. Să fie făcute facturile.

E nevoie de cărți inutile. Pe banii lor, uneori, apar cărți.

Etichete:
Publicat în ZZ | 4 Comentarii »

Președinte și cărți

miercuri, decembrie 28th, 2011

Alegerea președintelui RM a devenit sport național. Eu mă luasem cu nevoile mele. Nici nu știam că e atât de important. Și o țară întreagă stă cu sufletul la gură și ghicește în petale: a fi sau a nu fi. Asta-i despre președinte. E dilema sacramentală.

Vreau să vă anunț oficial că vânzarea de carte și lectura în RM nu s-a ofticat. Îi este într-un cot de președinte. Cum s-a citit cu președintele Ghimpu sau președintele Voronin tot așa se citește și cu președintele Lupu.

Puteți să vă liniștiți. Va avea RM președinte. Iaca carte, care nu e un sport național, nu știu dacă va avea.

Etichete: ,
Publicat în ZZ | 4 Comentarii »

Filmul lui Pașa Brăila

marți, decembrie 20th, 2011

Pașa Brăila locuiește într-un bloc de la Ciocana, Ciocana Veche. Locul este ca în filmele sale. Este un obiectiv blând și bun, care ne-a arată obiecte care parcă sunt făcute pentru oameni, dar sunt imposibile de utilizat. Sunt lucruri care ar fi trebuit să ne facă viața mai ușoară. Prin definiția lor. Dar ele ne chinuie această viață.

Pașa Brăila a ajuns la cei 40 de ani într-un apartament de la etajul doi. Într-un bloc nou. Cu nouă etaje. Blocul e flancat de alte blocuri. Mai noi. Și câteva blocuri brejneviste. În formă de romb. Are și o curte. Între blocuri.

A avut o curte. Mai demult. Acu nu o mai are. De câteva luni a apărut o macara. Un gard. Un depozit cu pereții strâmbi din piatră de talie, alias cochileți. Cu un singur nivel. Acoperit cu ardezie, alias șifer. Gri. S-a săpat fundamentul. Repede s-a ridicat etajul unu. Se ridică doi.Când se va ajunge la etajul nouă, atunci soarele vara nu va mai fi nici în apartamentele din noua construcție. Nici în apartamentele din blocurile mai noi sau mai brejneviste. Va fi gri iarna. Va fi gri primăvara. Va fi gri toamna. Va fi gri iarna. Un gri anual.

Și Pașa Brăila va filma cum cresc etajele. Și cum dispare lumina soarelui. Și cum griul intră în noi.

Cine a permis această construcție alogică? Nimeni. Și toți. Cel care a pus ochiul pe petecul de pământ, numit pe timpuri curte, a început construcția fără niciun document. Nici tu proprietate pe pământ. Nici tu proiect arhitectural aprobat. Nici tu alte aprobări. Îi dai sectoristului ceva, alias euro, ca acesta să nu ajungă prin acel loc în decurs de o lună. Până ridici un etaj. După aia se face un proces-verbal pentru construcție ilegală. Se plătește amenda. Se judecă. Și ieși din judecată cu acte în regulă și cu permisiunea legală de a construi o tâmpenie, alias clădire de locuit, în Chișinău. Apoi vei găsi niște oameni înțelepți, alias nu știu cum să zic mai delicat, care fac bani prin italii, le arăți imaginea blocului nou, trecut prin photoshop, din care au dispărut celelalte batimente, și le vinzi lor ca un produs calitativ și cu mult soare. E bine să botezi clădirea cu  „Rezident Palace” sau „VIP Batimant”, sau „Imperial Roma”.

Și atunci va fi un film. Despre o capitală. Care s-a transformat în ghetou. În care griul intră în clădiri,  în bancnotele cu apeductul roman, în soare, în sectoriști, în judecători, în constructori, în arhitecți, în proprietari de apartamente, în primari, în miniștri, în președinți, în prunci.

Și va fi.

Etichete: , ,
Publicat în ZZ | 2 Comentarii »

Testul Cambridge

miercuri, decembrie 14th, 2011

Luăm un Filat, un Lupu și un Ghimpu. Îi amestecăm. Ca nici ei să nu mai știe cine sunt. Îi vom numi X, Y și Z. Îi aruncăm într-un pustiu. Ca să nu ofensăm patriotismul cetățenilor din Republica Moldova. Și le dăm o ploscă. Cu apă. Ca să nu ofensăm civismul din AIE.

Condițiile testului. X este dependent de plosca cu apă. Și viața fiecăruia este dependentă de cea a camarazilor.

Noapte. Pustiu. Frig.

Y pune otravă în ploscă. Z, din rea-voință, îi bea toată apa lui X.

Întrebare. Cine-i vinovatul?

Etichete:
Publicat în ZZ | 13 Comentarii »

Cine ești, domnule Gârleanu?

luni, decembrie 12th, 2011

Vine moș Niculae. Pe vechi. Prin anii 90 moș Niculae venea în Basarabia pe nou. Apoi pe vechi. Acum mămici sunt elevele din anii 90. Sunt mamele douămiiste. Care au învățat într-o societate care nu avea un sistem de valori. Și unicul ascensor al societății erau banii. Ai urcat. Ai plătit mult. Ajungi mult. Ai plătit puțin. Ajungi în fața ascensorului. Vorbesc de ascensorul social.

Mămicile douămiiste intră în librării. Vor ca odraslele să citească. Ceva. Nu contează. Ieftin. Mult. Colorat.

De obicei, ieftin, mult și colorat sunt cărțile proaste.

- Poate Gârleanu, doamnă?!

- Cinei acest Gârleanu?!

Sunt cărți care ucid copiii mamelor douămiiste. Ele nu știu. Dar peste douăzeci de ani vor veni în librării, probabil, elevele de astăzi, care vor fi mămici, și vor cere ceva ieftin, colorat, mult. Și dacă librarul le va propune un Gârleanu, atunci ele se vor uita mirate, ofensate și mândre la bietul librar:

- Cine-i acest Gârleanu?

Etichete: ,
Publicat în ZZ | 6 Comentarii »

Fotbal. Nimic personal

joi, decembrie 8th, 2011

Atunci era primăvară. Aveam vreo 14 ani. Echipa de fotbal din clasele VII-VIII a ieșit din faza grupelor. Și urma se meargă în optimi, semifinale sau finală raională.  Aveam un meci planificat lângă un sat de lângă Briceni. Probabil era Bulboaca. Antrenorul echipei noastre era fiul directorului școlii. Atunci era profesor de geografie. Înalt și zdravăn ca toți băieții din nordul Basarabiei. De fapt, acolo lumea se simte mai aproape de Cernăuți decât de Chișinău. Basarabia sună ciudat pentru acea zonă.

Am ajuns într-o duminică dimineața la Bulboaca. Cu un „gazon”. În remorcă.

Stadionul era înverzit deja. Era înclinat un pic. Și avea denivelări. Evidente. Într-o parte de stadion era biserica. În cealaltă parte începea cimitirul satului.

Când am intrat pe teren am văzut și echipa adversă. Pe acte erau trecuți elevi ai claselor VII-VIII. Pe teren erau tractoriști, șoferi și alți flăcăi ai satului. În echipa noastră unicul care se bărbierea era Boris. Dincolo erau 11 tipi bărbieriți sau cu barbă de două zile.

Noi am crezut că am venit să jucăm fotbal. Cei din Bulboaca au crezut că sunt la coasă. Arbitrul era și el de părere că e la coasă. Cred că în cele 90 de minute nu a fost un singur minut ca un jucător de-al nostru să nu zacă undeva pe gazon.

Pe chipul profesorului nostru de geografie era scrisă  o resemnare neputincioasă. La pauză ne-a rugat să abandonăm meciul. Erau deja primele oase crăpate. Ne-am încăpățânat. Și am rămas până la final. Am învins. Cu doi la unu.

Atunci am avut prima coastă ruptă. Și un merișor cât merele domnești. Pe un teren de fotbal din Bulboaca Bricenilor. Făcut peste un cimitir. Era, probabil, 1982. La o margine de imperiu.

Nu știu ce a fost scris în borderoul final. N-am mai plecat mai departe. La o finală zonală sau republicană.

De atunci eu tot cred că joc fotbal. Dar vin cosașii. Pe terenul de fotbal. Făcut peste niște morminte. Zi de zi. Și scorul e doi la unu. Zi de zi. Dar altcineva pleacă în finală.

Vin cosașii.

Etichete: , ,
Publicat în ZZ | 2 Comentarii »

Noaptea studenților liberali

miercuri, noiembrie 30th, 2011

Cea mai mare acțiune liberală din ultimul timp e cea a studenților liberali. E vorba de inițiativa abolirii unei legi mai vechi, încă din perioada studenției sovietice, cu închiderea ușilor căminelor la 23.00.

Apreciez acest efort imens liberal. Dacă se reușește, atunci vom schimba orarul de lucru al librăriilor. Vom lucra până la 23. Și vom număra studenții liberali care intră în librării.

Așa să vă ajute Dumnezeu.

Etichete:
Publicat în ZZ | 4 Comentarii »

« Însemnări anterioare