Învățătura în Evul Mediu era văzută ca a treia putere, între biserică și stat.

Din sec. XII studenții aveau privilegii:

1158 – Sfântul Împărat German Frederic Barbarossa i-a scos de sub jurisdicția autorităților laice, cu excepția încălcărilor grave ale legii. De asemenea, studenții aveau și bilet de liberă trecere a frontierelor  pentru călătorii.

1200 – Regele Philppe Auguste al Franței interzice judecătoriei din Paris să-i întemnițeze pe studenți, indiferent de motiv.

Începând cu Henric al III fiecare monarh englez a garantat studenților de la Oxford imunitate în fața puterilor laice.

Sunt țări care au avut viitor.

Studenții noștri îi văd dimineața, somnoroși și grăbiți, cum se duc la lecții. Îi văd gălăgioși și veseli cum pleacă de la lecții.

Și după aia nu-i mai văd, Barbarossa.

E sfârșit de an școlar. Elevii din clasele primare își încheie anul școlar cu o excursie. La îndemână stau mănăstirile Basarabiei. Sunt în locuri pitorești. Copii sunt încă ascultători. Poftele sunt încă neprihănite. Și biserica reușește să vândă acestor copii iconițe pe carton, cruciulițe din aluminiu, lumânări. Ca un magazin de jucării.

Și copiii se întorc acasă cu zece-douăsprezece cruciulițe la gât. Cu Sfântul Dumitru, cu Ioan Botezătorul, cu Gheorghe Biruitorul, cu Maica Maria, cu Ilie Călătorul sub braț. Și cu cinci lumânări în mâna stângă.

Suntem un popor creștin. Fericit. Și după un an de studii intense.

Amin.

Era 9 mai. În Volgograd, Rusia, patru prieteni de cartier au sărbătorit Ziua Victoriei. Și-au pus panglica Sfântului Gheorghe în piept. Și-au luat bere și vodkă. Au băut pentru victorie. După aia trei l-au ucis în bătaie pe Vlad Tornavoy, cel de-al patrulea. Tipul a recunoscut că este gay. Ceea ce le-a lezat profund celor trei patriotismul în orașul-erou Volgograd.

Avea 22 de ani. Tatăl său, venit la înmormântarea feciorului din nordul Rusiei, era mai necăjit de motivul morții decât de moartea propriului fiu. „Era un bărbat adevărat”, spunea el în reportajul de la Țentralinoe Televidenie.

Citesc în Adevărul: „În anul 1957 în munţii Ural, regiunea Celeabinsk, a avut loc primul accident nuclear sovietic la uzinele Mayak, unde se fabricau arme nucleare. Instalaţiile au fost construite de sovietici în anii 1940, iar accesul în zonă a fost interzis pentru străini timp de peste 45 de ani. Abia în 1992 preşedintele rus Boris Elţin a semnat un decret prin care permitea accesul oamenilor de ştiinţă occidentali în zonă. Potrivit lor, explozia atomică a ucis peste 50.000 de persoane, distrugând complet mai multe localitaţi. O oră petrecută acolo ar putea fi fatală pentru orice om.”

După primul an de facultate am fost recrutat în armată. Ca pedeapsă, pentru că în documentele comisariatului militar eram citat pe 25 sau 27 iunie, iar în citația care o aveam la mână era scris 27 sau 29 iunie, când și m-am prezentat, am fost trimis în Celeabinsk 56.

Este o zonă închisă. Cu sârmă ghimpată. Cu pichete de grăniceri. Cu munți care aduc aminte de munții domoli ai Elveției. Sau, mai degrabă, ai Sloveniei. Cu lacuri și mlaștini. Cu turme de țânțari în cele trei luni de vară. Cu temperaturi de peste 30 de grade. Cu geruri de până la minus 45 în restul anului. Nu există toamnă sau primăvară. Elanii erau imenși. Și mulți. În interior sunt câteva platforme de prelucrare ale uraniului și plutoniului. Acestea sunt uzinele Mayak. Uzina Mayak. Fiecare platformă, de asemenea, e izolată cu sârmă ghimpată. Mai sunt câteva pușcării cu recidiviști condamnați la peste 15 ani. Izolate și ele cu sârmă ghimpată. Sunt 8 pichete de grăniceri. Izolate cu sârmă. Sunt trupele de interne. Izolate cu sârmă. Este și „stroybat”-ul. Izolat și ăsta cu sârma. Și foarte mulți „osobiști”. Care umblă printre sârmele ghimpate. Există o universitate în domeniul științelor nucleare. O cale ferată. Izolată cu sârmă. Case cu două etaje în stil stalinist, făcute în anii 50. Orașul a fost construit pe locul câtorva localități. Toți locuitorii au devenit ostatici ai zonei. Au fost aduși ostași din Armata Roșie. Toată lumea doar intra în oraș până în anii 60-70. Ieșire din zonă nu exista.

Explozia de la platforma din 57 era izolată și ea cu sârmă ghimpată. Brazii din zonă erau retezați. Câteva lacuri nu înghețau niciodată. Nici la 45 de grade ger. Lioha Golomidov intra fără nas în fiecare iarnă. Îl purta doar în cele trei luni de vară.

În primul an de serviciu militar aveai un ski. Perechea o obțineai abia în al doilea an.

Mașinile militare din Celeabinsk 56, când au fost trimise în Cernobâl, au dublat nivelul radiației.

Aerul era îmbibat cu un miros de pucioasă. Hainele noastre miroseau a pucioasă.

Așa cum miroase acum viitorul Moldovei.

Partidele din fosta AIE preferă baletul. Dansul săbiilor de Haciaturian. I-am văzut în colanți și dezbrăcați.

Komuniștii, ca proletari adevărați din docurile argentiniene, preferă tangoul. Cel mai erotic dans. Dar sunt îmbrăcați. O pot face și cu pălărie. Doi pași înapoi, un pas înainte.

Și doar blegul care citește cărți în această lume a dansului își aduce aminte de a doua domnie a lui Alexandru Lăpușneanul. Cel din Costache Negruzzi.

Era era fanarioților în Moldova. Lăpușneanul revenea la putere. După o pauză. Scurtă.