Am citit biografiile oficiale. Parcă sunt luate din manualele sovietice.

Există și o altă biografie. A lui Aureliu Busuioc.

Tatăl lui Aureliu Busuioc a fost director de școală. În Chișinău. Copilăria și-a petrecut-o în conac boieresc.

Părinții s-au refugiat în România după venirea Armatei Roșii. Și-a luat bacul la Colegiul Național  „Constantin Diaconovici Loga” din Timișoara.

A fost coleg cu generalul Stănculescu, „generalul cu piciorul în ghips al revoluției române”, la Școala Militară de Ofițeri Activi de Transmisiuni din Sibiu. Pe care o părăsește în timpul examenelor de absolvire. Pentru a se alătura familiei, obligată de autoritățile sovietice să se „repatrieze”.

În iarna lui 1949-50 se află în lagărul de filtrare de la Sighet. Printr-un noroc, unul dintre cele trei vagoane, care trebuia să ia calea Siberiei de la Cernăuți, se îndreaptă spre Chișinău. În acel marfar era familia Busuioc.

A fost depanator-radio la un atelier din Chișinău. Apoi student la Institutul Pedagogic. A fost redactor-șef adjunct la revista Chipăruș. În 1959 Vladimir Beșleagă publică textul „De ce suntem mărginiți (limitați)?” Ceva asemănător cu textul lui Constantin Tănase: „M-am răzgândit: științific vorbind, sunt un bou”. Toată redacția revistei a fost împrăștiată.

În 1966 publică romanul Singur în fața dragostei. În următorul an scrie un nou roman. Care a fost pierdut prin crâșmele Chișinăului. Ar putea în curând să apară cu numele unui alt scriitor. Ca roman de sertar.

În 1969 la Teatrul Luceafărul este montată piesa Radu Ștefan întâiul și ultimul. Este interzisă de autoritățile komuniste.

În 1973 apare romanul Unchiul din Paris. După aia  Aureliu Busuioc preferă să fie un hedonist al Chișinăului decât să facă realism socialist.

În anii 90, când, de obicei, scriitorii trecuți de 60 de ani își încheie activitatea, Aureliu Busuioc publică cu o periodicitate de invidiat câte un roman  la 2-3 ani.

După moartea soției Aureliu Busuioc publică romanul Și a fost noapte… E o poveste aproape autobiografică.

A reușit să facă ordine în două din cele patru rafturi de cărți din debaraua unde era masa de scris. Și era aproape mândru.

Fuma „Temp”. Și lucra la ultima carte. „Niște memorii, dar altfel decât au fost scrise până acum.” Căuta literele de pe claviatură cu o lupă. Nu mi-a spus niciodată până unde a ajuns.

Era necăjit de pensia mică. De cheltuielile mari. Și întreba retoric „de ce nu ne-am făcut depanatori? Ăștia o duc mult mai bine.”

Vineri, 5 octombrie, la Congresul Uniunii Scriitorilor a făcut complimente doamnelor și ironii domnilor. Era un bărbat fericit. Care-și ascundea sensibilitatea, așa cum a făcut-o tot timpul, după masca ironiilor.

Lansarea romanului „Și a fost noapte...” 17 mai 2012