Sunt câteva romane care închid o paradigmă literară și socială. După mine, cel mai important e „Martorul” lui Vasile Gârneț, apărut în 1988. Și romanele lui Aureliu Busuioc, care dintr-un hedonist al literaturii din anii sovietici și un autor zgârcit în opere, devine cel mai fecund romancier al tranziției. Ultimul roman e excelentul  „Hronicul găinarilor”. Această perioadă a culminat cu cele patru romane ale literaturii 68: Povara bunătății noastre de Ion Druță, Zbor frânt de Vladimir Beșleagă, Povestea cu cocoșul roșu de Vasile Vasilache, Singur în fața dragostei de Aureliu Busuioc.

„Gesturi. Trilogia nimicului”  al lui Emilian Galaicu-Păun e atemporal și prea dens ca scriitură pentru a închide sau deschide paradigme.

O nouă paradigmă literară critica o începe cu „Pizdețul” lui Alexandru Vakulovski și „Iepurii nu mor…” a lui Baștovoi. După mine, ea începe cu „Totul despre mine!” de Constantin Cheianu. Iar conturarea o face Vasile Ernu cu „Născut în URSS”.  Această listă poate continua cu „Înainte să moară Brejnev” de Iulian Ciocan, „Karlik” de Pavel Păduraru, „Măcel în Georgia” de Dumitru Crudu, „Nekrotitanium” de Planeta Moldova, „Sex & Perestroika” de Constantin Cheianu, „157 de trepte spre iad sau Salvați-mă la Roșia Montană” de Alexandru Vakulovski, care este și cel mai prodigios romancier (mai sunt „Letopizdeț” și „Bong”).

(Anchetă publicată în Timpul, 21 ianuarie 2011)