Hodinesc. În continuare. Tipografia lucrează. Unul dintre cele mai bune studii despre partidele politice din Republica Moldova. Un istoric de la 1989 până la 2010. Este semnat de Igor Munteanu. „Partidele politice din Republica Moldova: legi, practici și reforme”.
Al doilea desen al prietenului meu de doi metri:
Prietenul meu este pictor.
Prietenul meu de doi metri, care știe cum se fumează o țigară de foi cubaneză, știe cum se bea un vin bun francez, știe cinci limbi, avea un agent de asigurări în Basarabia care știa doar rusa și un specialist it care știa doar rusa. Prietenul meu de doi metri nu avea rusa în lista lui de cinci limbi. Prietenul meu de doi metri n-a înțeles niciodată de ce basarabenii servesc la o petrecere toate bucatele odată. (După lungi discuții filosofice am constatat că e vorba de lene. Și comoditate. ) Prietenul meu de doi metri n-a înțeles niciodată cum naiba trăiesc basarabenii cu salariile lor și cu prețurile lor.
Iar la începutul lui iunie 2009 mi-a făcut cadou două desene. Primul:
Imaginea dictatorului bătrân. După Marquez. Atunci când scria „Toamna patriarhului”. Este „un dictator inimaginabil de bătrân, care rămâne singur într-un palat plin cu vaci.”
Pentru a se documente Marquez a studiat biografiile tuturor dictatorilor latinoamericani. Imaginea dominantă a dictatorilor a fost cea a mamei. Erau, de cele mai multe ori, orfani de tată. „Mă refer, desigur, la cei mai mari, spune Marquez. Nu la cei care au găsit totul de-a gata și au moștenit puterea.”
Cele mai picante istorii ale dictatorilor latinoamericani, povestite de Marquez:
1. Doctorul Duvalier din Haiti, numit și „Papa Doc” a ordonat să fie exterminați toți câinii negri din țară. Pentru că unul dintre dușmanii lui, ca să nu fie asasinat, s-a transformat în câine negru.
2. Doctorul Francia, filosof, dictatorul din Paraguay, a ordonat ca toți bărbații de peste 21 de ani să fie căsătoriți. Și a închis granițile.
3. Teozoful Martinez, dictatorul din El Salvador, a ordonat să acopere cu hârtie roșie tot iluminatul public din țară ca să combată o epidemi de scarlatină.
Dictatorul din „Toamna patriarhului” este o simbioză a tuturor dictatorilor latinoamericani. Dar prototipul principal este Juan Vicente Gomez din Venezuela.
Așa spun cărțile vechi, domnul meu. A apărut la Curta Veche. Mai este în Librăriile Cartier. Și se numește „Parfumul de guayaba”.
Gheorghe Erizanu, directorul editurii Cartier: „Piaţă de carte este încă în faza embrionară”
• După cum decurg lucrurile, după felul cum suntem ocoliţi de toate traseele globale (de la drumuri până la cele financiare), după cum am îmbătrânit în această tranziţie nu cred că avem vreo şansă
• În 15 ani noi am reuşit să îmbătrânim şi să vlăguim o ţară de parcă Republica Moldova a apucat ca entitate statală epoca dinozaurilor (mai mult…)
Sâmbătă a fost prima ședință a Congresului Uniunilor de Creație (CUC). La Chișinău. Urmează încă două: la Cahul și la Bălți. Cu sloganul: „Un vot pentru cultură”.
Cum a fost? Așa cum va fi. Cultura cerșește. Sau unii oameni din cultură continuă să cerșească. Lipsa de valoare a culturii din perioada comunismului sovietic și din perioada comuniștilor oligarhi era suplimentată ideologic. Plusvaloarea, parcă așa spunea Marx, culturii era ideologică. Statul plătea diferența dintre valoare și ideologie. Discursurile pe care le-am auzit sâmbătă, cu unele excepții, vor revenirea la acea plată pentru ideologie. De această dată alta. Liberală. Națională.
Editorii, scriitorii vrem tiraje de 10 000 exemplare. Tirajul cultural fiind de 160 – 340 exemplare. 9660 exemplare constituie tirajul ideologic. Vrem revenirea la „Luminițe”, librării în fiecare sat. Economic ele nu pot funcționa. Nu rezistă o librărie care vinde 30 de cărți pe lună. Vrem case de cultură construite în stil imperialist în satele noastre, uitând că întreținerea unui edificiu atât de mare înghite tot bugetul local. Vrem cărți de cinci lei. Uitând că prețul unei cărți este format din costuri editoriale, poligrafice, drepturi de autor, costuri de difuzare, costuri de raft, costuri de promovare. Și fiecare lanț va trebui să includă și un beneficiu. Vrem să umblăm în cap și cu nimbul lui Eminescu. Și cu nimbul Andreei Marin. Și cu giulgiul lui Hristos pe spate. Vrem o cultură unde ideologicul primează. Ne place să cerșim.
Răsfoind bătrânește google-ul, am dat abia acu de aceste vorbe, spuse într-o toamnă târzie. Pe un blog românesc.
”1. # cezarpaulon 29 Nov 2007 at 2:17 am
@ vasgar: Dar cum ti s-a parut interviul cu Gheorghe Erizanu, de la Editura Cartier? Pe mine m-a socat chestia cu presiunile care inca se fac in Basarabia asupra editorilor de carte romaneasca. Fata care i-a luat interviul mi-a zis ca omul era destul de speriat si a evitat sa vorbeasca despre multe lucruri in fata reportofonului. De exemplu, la un moment dat zice de o carte care nu a putut fi publicata nicaieri in Moldova – dar n-a vrut sa spuna despre ce carte e vorba.
Chiar asa de grava e situatia?
(interviul e la adresa asta)
am citit interviul cu Erizanu. nimic nou, credeam ca aceste lucruri se cunosc. comunistii, care guverneaza astazi in Rep. Moldova, privesc cu suspiciune pe oricine se declara roman… sunt sicanari jegoase (controale, temporizari la aparitie, tiparire…), plus atacuri comandate in presa controlata de ei. nu stiu despre ce carte/manuscris vorbeste. voi incerca sa aflu, sper ca nu e doar o fluturare de batista rosie. un pasaj din interviu m-a deranjat putin, pentru ca e foarte aproximativ. e chiar primul sau raspuns, unde vorbeste despre premiile Uniunii Scriitorilor din Romania (USR), incepand cu 1995. pai, eu am luat Premiul USR, la concurenta cu toata suflarea poetica romaneasca, inca in 1992, pentru “Personaj in gradina uitata”. si altii au luat premii depline (Leo Butnaru, Vitalie Ciobanu, Mihai Cimpoi…), doar Galaicu-Paun, colegul sau de editura, a luat un premiu special…
dar il inteleg pe Gheorghe. era foarte atent la ce spune pe zona politicului, pentru a nu avea probleme la Chisinau, asa ca a avut o formulare mai neglijenta in zona literara…
Numai ceva sa nu uit: miercuri 16 noiembrie!
@ vasgar: Din pacate, despre problemele celor care se declara români la Chisinău se stie prea putin la Bucuresti.
Pai, am impresia ca Erizanu mereu a fost un speriat. De, frica are ochi mari! Pacat ca nu e mai realist si mai curajos…
tarascon”
Charles, și eu care credeam că, chiar dacă nu sunt atât de frumos ca Schiller, îl întrec în frumusețe pe Rimbaud?!
Komuniștii au pierdut alegerile. La scacika de la Moscova. Accepți o invitație alături de patru președinți și doi smirnovi. Chiar dacă ai un cal englezesc pursânge. Care ajunge al doilea. Dar nu inventezi o întâlnire bilaterală cu Medvedev, care, de fapt, nu a avut loc. Nu accepți să stai lângă doi președinți, care reprezintă două transnistrii. Așa începi să trăiești într-o realitate a iluziilor. O fi fiind frumoase. Dar visurile, oricum, durează mai puțin decât viața. Doar dacă nu mori în vis.
Iar 7 aprilie a fost doar începutul sfârșitului. El se poate încheia la 29 iulie. Sau peste un an. Sau peste doi. Sau în 2012. Dar nu poate fi cu happy end. Problema alegerilor din 2009 pentru Voronin & Ko. era să piardă frumos. Dar nu să învingă. Cu orice preț. Reacția dură a forțelor de ordine, care ar putea veni după 29 iulie, probabil, va transforma societatea moldovenească în Piața Marii Adunări Naționale din 8 aprilie, ora 00.30, când lumea s-a împărțit doar în două categorii: în călăi și în victime.
Sunt pesimist. Și o spun azi. Vizavi de planurile actualei conduceri. Sunt optimist. Și o spun azi. Vizavi de electoratul din Republica Moldova. Mâine nu voi avea dreptul. Conform legislației. Iar poimâine ar pute fi târziu. Sau inutil.
Ieri am făcut un export de carte. Chinuit. La vama Albița am descoperit că partenerul nostru din București urma să-și confirme codul fiscal european. (Ușor de zis, complicat de făcut). O chestie valabilă pentru relațiile dintre țările UE. Republica Moldova nu face parte din UE. Acest cod fiscal permite agenților economici să achite TVA-ul pe măsura vânzării. Partenerul nostru achită TVA-ul la import în avans. În vamă. Deoarece nu suntem o țară UE. Această confirmare nu-mi ajută nici mie. Nici lui Florin Ungureanu. Nici doamnei Hanachiuc. Iar cumpărătorului de rând e într-un cot de cărțile Cartier. Indiferent dacă e din Bistrița sau Sibiu. El plătește prețul de librărie. Nici nu știe că Florin Ungureanu a achitat deja statului român 9% TVA în avans. Cartea, probabil, se va vinde peste o juma de an sau un an. Sau nu se va vinde deloc.
Mă simțeam ca iranianul analfabet în fața buletinului de vot, unde urma să scrie numele candidatului ales.
20% dintre alegătorii iranieni sunt analfabeți.
A fost o carte. Scoasă în noiembrie trecut. O antologie de texte. Era un răspuns dat Raportului Tismăneanu. Am crezut că vor fi polemici. Noi dezvăluiri. Nimic. Cam tot ce s-a scris sau se mai scrie a fost o simplă răfuială între două tabere. Elegant. Mai puțin elegant. Lumea a rămas clientelară. Recunosc eșecul.
Reversul. Cei sau o bună parte dintre cei care au citit Iluzia anticomunismului au citit și Raportul Tismăneanu.
Iar pe muchie îmi rămâne senzația că trăim pe viu și adevărat iluzia anticomunismului. Politicienii noștri au încremenit ca un vis neterminat din capul unui cardiac. Mort acu 2 secunde. În plină caniculă.
Comentarii recente