Hodinesc. În continuare. Tipografia lucrează. Unul dintre cele mai bune studii despre partidele politice din Republica Moldova. Un istoric de la 1989 până la 2010. Este semnat de Igor Munteanu. „Partidele politice din Republica Moldova: legi, practici și reforme”.
Prietenul meu de doi metri, care știe cum se fumează o țigară de foi cubaneză, știe cum se bea un vin bun francez, știe cinci limbi, avea un agent de asigurări în Basarabia care știa doar rusa și un specialist it care știa doar rusa. Prietenul meu de doi metri nu avea rusa în lista lui de cinci limbi. Prietenul meu de doi metri n-a înțeles niciodată de ce basarabenii servesc la o petrecere toate bucatele odată. (După lungi discuții filosofice am constatat că e vorba de lene. Și comoditate. ) Prietenul meu de doi metri n-a înțeles niciodată cum naiba trăiesc basarabenii cu salariile lor și cu prețurile lor.
Iar la începutul lui iunie 2009 mi-a făcut cadou două desene. Primul:
Gheorghe Erizanu, directorul editurii Cartier: „Piaţă de carte este încă în faza embrionară”
• După cum decurg lucrurile, după felul cum suntem ocoliţi de toate traseele globale (de la drumuri până la cele financiare), după cum am îmbătrânit în această tranziţie nu cred că avem vreo şansă
• În 15 ani noi am reuşit să îmbătrânim şi să vlăguim o ţară de parcă Republica Moldova a apucat ca entitate statală epoca dinozaurilor (mai mult…)
Sâmbătă a fost prima ședință a Congresului Uniunilor de Creație (CUC). La Chișinău. Urmează încă două: la Cahul și la Bălți. Cu sloganul: „Un vot pentru cultură”.
Cum a fost? Așa cum va fi. Cultura cerșește. Sau unii oameni din cultură continuă să cerșească. Lipsa de valoare a culturii din perioada comunismului sovietic și din perioada comuniștilor oligarhi era suplimentată ideologic. Plusvaloarea, parcă așa spunea Marx, culturii era ideologică. Statul plătea diferența dintre valoare și ideologie. Discursurile pe care le-am auzit sâmbătă, cu unele excepții, vor revenirea la acea plată pentru ideologie. De această dată alta. Liberală. Națională.
Editorii, scriitorii vrem tiraje de 10 000 exemplare. Tirajul cultural fiind de 160 – 340 exemplare. 9660 exemplare constituie tirajul ideologic. Vrem revenirea la „Luminițe”, librării în fiecare sat. Economic ele nu pot funcționa. Nu rezistă o librărie care vinde 30 de cărți pe lună. Vrem case de cultură construite în stil imperialist în satele noastre, uitând că întreținerea unui edificiu atât de mare înghite tot bugetul local. Vrem cărți de cinci lei. Uitând că prețul unei cărți este format din costuri editoriale, poligrafice, drepturi de autor, costuri de difuzare, costuri de raft, costuri de promovare. Și fiecare lanț va trebui să includă și un beneficiu. Vrem să umblăm în cap și cu nimbul lui Eminescu. Și cu nimbul Andreei Marin. Și cu giulgiul lui Hristos pe spate. Vrem o cultură unde ideologicul primează. Ne place să cerșim.
Cu 10 ani în urmă Val Butnaru a fost aruncat în stradă. De la un ziar și o agenție de presă pe care le-a făcut.
Și deoarece nu putea face altceva nimic decât media a făcut un săptămânal. Jurnal de Chișinău. Cu sloganul „Fii liber!” Și deoarece nu știa să facă altceva nimic decât media, a făcut și Eco, un săptămânal economic. Și deoarece nu știa să facă nimic decât media, a făcut și tabloidul Apropo. Și deaorece nu știa să facă nimic decât media, a făcut și Jurnal TV. Și deoarece nu știa să facă nimic decât media, a făcut și Jurnal FM.
Între timp s-a tot războit cu guvernanții. A tot îndemnat lumea să fie liberă. A devenit bunic. Au căzut guvernele vechi. A mai stat prin spitale. A mai făcut jogging. A instituit Premiul Libertății. În valoare de 20 000 lei. A oferit Premiul Libertății lui Valeriu Boboc, post-mortem. Au venit actualii guvernanți și i-au oferit distincții. A mai fost pe la pescuit. A mai văzut niște spectacole. A mai scris niște piese. A mai scris un roman. A mai băut un pahar de vin alb la 513. A fumat. A abandonat fumatul. Nu mai știu dacă fumează și azi. Acest Val Butnaru.
Iată așa au trecut zece ani.
Nostalgicii folosesc Hi5. Liderii stau mai mult pe Twitter. Povestașii accesează Facebook. Iar homo sovietikus stă pe Odnoclassniki.
Utilizatorii Twitter sunt indivizi care contează, care sunt la curent cu tot ce se întâmpla și își doresc să se dezvolte, atât la nivel personal, cât și material.
Cei care utilizează Facebook îi percep pe cei de pe Twitter drept prea egocentrici. Însă experții spun că aceștia din urmă sunt “influențatorii”, cei care au bloguri și sunt concentrați pe networking.
Membrii Twitter cred despre persoanele înscrise pe Facebook că sunt persoane prea puțin interesate de socializare, iar cei de pe Hi5 îi consideră drept un grup elitist, cu standarde prea rigide.
Hi5 și Odnoklassniki atrag două tipuri de utilizatori: cei care abia și-au făcut contul și sunt nostalgici după anii adolescenței, păstrând legătura cu foștii colegi sau prieteni din copilărie prin intermediul site-ului, și cei care vor să se autopromoveze.
După un studiu de Daedalus Millward Brown. Odnoklassniki i-am băgat fără studiu. Iar moldovenii s-au băgat pe Twitter singuri. Pentru o revoluție. În aprilie.
Cei patru lideri negociază. Până și Baba Vanga face pronosticuri. Fiecare jurist vine cu o altă soluție. Constituția noastră oferă mai multe interpretări decât poemul Vaca de Em.Galaicu-Păun.
Vreau să constat doar două lucruri.
Primul. Ratingul AMN-ul este exprimat de locul pe listă a lui Veaceslav Platon. La alegerile din aprilie el a fost cel de-al 11-lea deputat AMN, ultimul loc de parlamentar al formației. La 29 iulie el a intrat în parlament fiind al 7-lea, ultimul loc eligibil AMN.
Doi. Cei 53 de deputați liberal-democrați oferă Basarabiei o speranță. Un sentiment care a lipsit aproape 20 de ani pe aceste locuri. Iar negocierile lor și așteptările societății îmi aduc aminte de piciorul Tamarei, care vroia să oprească închiderea ușilor ascensorului. Ar putea ca această ușă să se deschidă. Ar putea ca ușa să-i prindă piciorul și să nu vrea să se deschidă. Fără ajutorul cuiva. Și atunci ascensorul va fi abandonat pentru scări. Indiferent de etajul la care urmează să ajungi.
Și sper să nu mai revin la politic. Începe să mă irite.
Democrația unei țări poate fi evaluată după cărțile pentru copii. Într-o dictatură: imaginile conțin copii frumoși, cu ochii mari, veseli, optimiști. Textele abundă în câinișori, copilași, pisicuțe, fluturași, iepurași. Se prezintă o lume de vis frumos. Care nu va fi niciodată. Tânărul cititor este învățat ce și cum să facă. Nu-i bai. Cărți de genul ăsta sunt și în democrații. Atât că ele nu domină piața. Perioada de tranziție se face cu imagini gen Disney.
Teatrul Ionesco a prezentat ieri primul spectacol în noul sediu. În fostul cinematograf Moscova. ”Șefele” lui Schwab în regia lui Sambriș. Piesă excelentă. Montare curajoasă. Distribuție reușită. Regizorii teatrului continuă linia lui Petru Vutcărău. Mult erotism împins până la limita bunului simț. În anii 90 îmi părea mai proaspăt. Probabil eram mai tânăr și mai viril. Acu sunt vlăguit. Doar replica cu ”viața e un căcat” rămâne în vigoare. Pentru mine. Pentru proaspătul ministrul al culturii din RM, prezent la premieră, rămân impresionante și scenele erotice. Doar e proaspăt.
Comentarii recente