Omul nostru din China, Sorina Ștefârță, ne-a trimis un text special pentru cititorii deștepți, citiți, culți, frumoși și buni ai acestui blog.

Lectură frumoasă de week-end.

„Şi a fost noapte…”, în China, cu Aureliu Busuioc. Şi va fi zi…

E 7 aprilie 2012 şi este prima zi, de la retragerea mea din presă, acum o lună, când simt că vreau să mă expun „aici şi acum”. Dar realizez că nu am fost suficient de harnică încât să-mi fac blog în acest răstimp liniştit dar şi agitat deopotrivă. De aceea, apelez la generozitatea lui Gheorghe Erizanu, cu rugămintea să mă „găzduiască” pe blogul său, mai ales că se face şi el „vinovat” de acest text. Primul pe care îl „comit” în China, o ţară la care am visat şi în care îmi voi petrece următoarele trei săptămâni.

Sorina Ştefârţă

Dar nu vreau să scriu, azi, despre China – abia de se fac 24 de când am pus piciorul în această ţară şi încă nu am înţeles nimic din ea, decât faptul că prin Beijing şoferii circulă mai avan ca prin Chişinău, iar a fi tolerant în trafic înseamnă să-l rabzi filozofic pe cel care încalcă regula, nu invers. Vreau să scriu doar despre prima mea noapte aici. Căci fusul orar e o mare bestie. Şi chiar dacă diferenţa dintre Chişinău şi Beijing este de doar cinci ore, iar eu n-am mai dormit nu ştiu de când, mă pomenesc veghind în noaptea chineză.

E două şi jumătate după miezul nopţii – deci, de-abia trecut de nouă seara la Chişinău. În aşteptarea mult-doritei dorinţe de a dormi, cu ochii pironiţi în geamul negru, îmi amintesc de cărţulia cumpărată în ultimul moment acasă, cu doar câteva ore până la decolare, la Librăria din Hol. „Şi a fost noapte…” de Aureliu Busuioc, una dintre apariţiile recente ale Editurii „Cartier”.

Despre faptul că Aureliu Busuioc – pe care îl iubesc necondiţionat şi el s-a împăcat cu asta – scrie un roman de dragoste ştiam demult. Mi-a mărturisit-o chiar el, şi în cele două interviuri pe care le-am realizat în 2003 şi în 2008, deşi, de fiecare dată când îl întrebam despre ce va fi povestea, îmi răspundea în stilul sarcastico-ironic ce-l caracterizează: „Iaca na, acuş o să-ţi povestesc! O să vezi în carte!..”. Mă bucur că am văzut, fie şi la capătul lumii. La fel cum m-am bucurat – şi-i mulţumesc mult pentru această onoare – să aflu că a inclus ultimul nostru dialog în volumul „În căutarea pierderii de timp”, o carte de eseuri şi memorii apărute în 2011 la Editura „Prut International”…

Totuşi, mă apropii cu teamă de carte. Încep să citesc cu un soi de frică – unde o să ajungă? mai este oare nouă povestea unei iubiri imposibile? ori a unei iubiri dintre „bine” şi „rău”? ce înseamnă „în memoria lui Tanţi”? şi este cumva (din nou) autobiografic, Busuioc fiind printre puţinii prozatori care ne-a obişnuit cu sinceritatea? ori e cumva despre o banală noapte de iubire?!.

Înghit paginile…E despre noapte, şi despre iubire, dar nicidecum una banală. Este despre noaptea pe care o aduce în viaţa unor oameni un război; despre noaptea provocată de o „eliberare” egală cu o cotropire; despre noaptea care a coborât peste Basarabia „eliberată” în ’40, apoi în ’44, şi despre întunericul adus de această noapte atât în sufletele învingătorilor, cât şi ale celor învinşi.

Dar e mai ales despre zi, despre lumina care învinge prin credinţă şi iubire.

Lumina de afară mă găseşte cu ochii în lacrimi şi mă gândesc că, în loc de discursurile condimentate cu triumfalism şi regrete, care la sigur se vor ţine azi la Chişinău, ar trebui cu toţii să citim această carte. Şi cei care consideră că 7 aprilie 2012 a fost o zi eroică, şi, în mod special, cei care contestă tot ce s-a întâmplat acum trei ani, alături de întreg trecutul dureros al Basarabiei, trecut pe care ei nu vor să-l recunoască. Pentru că asta le-o cere interesul.

Abia aştept să revin la Chişinău, să-i bat la uşă cu o cutie ce ceai chinezesc în mână (şi cu o sticlă de vin moldovenesc, la o adică J) şi să-l întreb dacă aceste personaje ale lui chiar sunt adevărate. Ştiu însă că nu-mi va spune, că-mi va sugera, în acelaşi stil ironic, „să mă gândesc singură, că sunt fată mare şi vaccinată”. Şi eu, probabil, voi rămâne cu un mister în plus şi cu două convingeri în viaţă – aceea că , în realitate, este puţin probabil ca o simplă lingvistă de la Chişinău să se plimbe atât de uşor prin Europa şi, mai ales, să evadeze atât de simplu din noaptea sovietică, dar şi că Basarabia va reuşi să iasă din întunericul în care s-a aflat şi, din păcate, încă se mai află şi astăzi.

Şi a fost noapte în China. „Şi a fost noapte…” cu Aureliu Busuioc. Şi va fi zi. Acesta e manifestul patriarhului şi, poate, chiar testamentul său. Iar din acest loc şi la această oră, aş zice chiar că e cel mai optimist roman al său. Şi pentru asta îl iubesc pe Busuioc. Necondiţionat. Restul s-o spună criticii.

P. S. De fapt, am vrut să fie o scurtă postare pe Facebook, dar pentru că în China această reţea socială este blocată în continuare, a ieşit ce a ieşit…