Foarte curând Jean-Sylvestre Mongrenier se va întreba în română „Rusia amenință oare Occidentul?” Vezi, vine augustul. Prefața este semnată de Yves Lacoste. Traducerea în română: Alexandru Șiclovan.

cu chica ciupită de ani

plâng pe umeri

până îi iubesc femeile

și apoi

se duc sa moară

împliniți

Ce-i frumoasă luna,

spunea o doamnă distinsă și puțin romantică

:și eu ardeam în jăratic

Și doar îngerii lui Brumaru

mirosind a melci stelari

încercau să ridice luna

și s-o pună înapoi pe cer

:era o noapte de ianuarie

cu lună și multă zăpadă

Diseară Val Butnaru va citi din Cartea nomazilor din B. Din manuscris.

„ Președintele se trezi mahmur. Aruncă o privire în oglindă şi văzu  ceea ce ştia că o să vadă: o faţă buhăită cu pungi umflate, de un violet aprins sub ochi, chiar și pata neagră de pe frunte devenise violetă. Oftă din greu şi simţi cum din gură îi ţâşni acreala zilei de ieri impregnată de aburii alcoolului de contrabandă.

         „Ce mizerie, se încreţi el, şi mai e încă şi chestiunea cu Solomei.”    Cu Solomei, într-adevăr, ar trebui s-o rezolve cumva, dar cum? Cu capul vuind şi cu sentimentul vinovăţiei ce-l rodea întotdeauna după orgiile de la Protocol, nu se simţi în stare să dibuie nici cea mai vagă idee de împăcare a celor doi.

         „Trebuie să recunosc: cheful de aseară nu mi-a produs nicio plăcere, constată el filozofic. Lucru greu de explicat, fiindcă a fost servit coniacul meu preferat.”

Dacă era Veneția

atunci poetul nu inventa această țară

căreia i-a zis,

Ezra,

într-o doară

Italia.

Dacă era Leonardo Terrone,

maestrul de scrimă,

atunci,

Ezra,

poetul (după cum îți spuneam)

nu inventa aceste păduri,

acești eroi, aceste mame.

Dacă era Veneția.

Dar așa,

a fost o poezie

care a inventat Veneția.

Poetul era absent,

Ezra. Era o minciună.

A fost multă lumină.

Prea multă.

Ca să mai fie loc și pentru Veneția.

Am procedat corect?

1. ”La tribună, sub umbra protectoare a lui Lenin dominând mulţimea stăteau frumoşii mincinoşi ai neamului, care nu mai oboseau să ne toarne balsam pe suflet povestind chestii atât de eroice despre noi, cei adunaţi în piaţă. Aflam cu fior că în ultimii patruzeci şi cinci de ani cât şezuserăm sub ruşi, nu făcuserăm altceva decât să ne gândim, sub conducerea din umbră a acelor palavragii solemni, la alfabetul latin, la democraţie, la libertate, chiar dacă în fapte ei proslăviseră partidul, pe Lenin şi comunismul.

Ce chestie super faină asta, să vii în piaţă ca un ins oarecare şi să pleci de acolo erou-erou!”

* * *

2. ”Numai aşa puteam visa la adoptarea alfabetului latin. Visul acesta, la rândul lui, nu putea avea altă prelungire decât într-un sărut… două… trei… Iar de aici şi până la a-mi lăsa mâna să lunece pe pântecu-i mătăsos, insinuându-se după guma chiloţilor, nu mai era decât un sfert de respiraţie.

Toate manipulările mele se îngemănau cu fantasmele noastre naţionale într-un crescendo atât de înflăcărat şi de coerent, apogeul îl puteau marca doar orgasmul şi Declaraţia de Independenţă!

Ea se oprea, de obicei, la adoptarea alfabetului latin…”

* * *

3. ”„Alfabetul chirilic, aud de după perete, deserveşte de veacuri cultura poporului moldovenesc, este obişnuit pentru el, corespunde în ansamblu naturii fonetice a limbii moldoveneşti.”

Cum nu pot să-i replic direct tovarăşului, recurg la limbajul internaţional al gesturilor, adică îmi folosesc, drept argument, degetul mijlociu.

„Ce fain!” suspină Marcela.

„Trecerea la alfabetul latin va necesita cheltuieli de miliarde…”

Aici simt nevoia să protestez mai hotărât, cu două degete. Le încrucişez acolo, în profunzimile Marcelei – încă un simbol internaţional, nu aţi uitat, acela al şansei?! Mişcarea de încrucişare urmată de pompări alerte chiar îi aduc Marcelei mult noroc.”

* * *

4. ”Adevărul este că nu i-am găsit pe români într-un moment grozav, după revoluţia din 1989, cu entuziasmul nostru pro-Unire. După ce visasem să ne primească necondiţionat în îmbrăţişarea lor, să ne ofere înţelegere şi alinare, am dat peste Prut de o fiinţă mai hărţuită şi mai nemângâiată decât noi. Care aştepta de la Europa exact ce căutam noi la ea, adică înţelegere, susţinere şi alinare. De unde era să ni le dea nouă, dacă ei îi lipseau atât de mult?!

Şi aşa alergam unii după alţii cu limba scoasă, noi după iubirea României, România după farmecele Europei.”