Am acest drept. Să tac. Când vreau. Când mă depășesc evenimentele. Când nu-mi pot da seama unde e adevărul și unde e minciuna. Sunt aproape boier. Spre deosebire de proletarii antrenați în comentarii politice.

Îmi aduc aminte de Caragiale. Cel din Berlin. Nici nu știu când era mai fericit? Când își începea dimineața la Timpul și citeau în trei textele pentru ediția de seară, iar ucenicul tipografului îi tot tachina cu „Manuscriptul!” sau când lenevea, tăcând monstruos, la Berlin.

Tipograful tot a cerut manuscriptul în acest început de an. Și am tot scos. Din ultimele titluri:

Arta refugii de Paul Goma,

Biserica Albă de Ion Druță,

Capra cu trei iezi cu ilustrații de Igor Vieru,

Alfabetul cu povești de Lică Sainciuc,

– Zeul absent de Marius Lazurca,

Romanul generației 80 de Maria Șleahtițchi.

Am început seria aniversară 20 de ani cu primele titluri: Druță, Busuioc, Fitzgerald, Dumas.

Tata se uită la știri la tv. Se enervează. Îl rog frumos să dea la canalele cu suricate.

În politica românească e în plină desfășurare războiul zânelor cu Bica, Udrea și Kovesi. Și o răzbunare personală e prezentată ca o luptă cu corupția.

În politica europeană e războiul gri cu Rusia și Ucraina și Munchenul de la Minsk. Și un război e prezentat ca o pace.

În politica moldovenească e războiul naivilor.  Și o țeapă e prezentată ca un ghiocel.

De aia am fost adoptat de un câine. Care va răspunde cândva la numele Vodă. Și strâng căcați din urma lui. E o îndeletnicire utilă. O recomand. Pot fi pipăiți. Au miros. Sunt, pe bune, căcăței. Nu se dau drept zambile. Și nici Vodă nu se crede Măria Sa.

poză

 

 

 

Gheorghe Erizanu