Vineri am fost la Uniunea Scriitorilor. La lansarea romanului Pe mine mie redă-mă de Serafim Saka. Autorul l-a numit „roman-fapt”. Ca gen literar poate intra mai degrabă în categoria cărților de memorie sau a jurnalelor. Nu e bai. Frontierele genurilor literare sunt mai schimbătoare decât frontierele țărilor vecine cu Rusia.

Lumea a vorbit mult și frumos despre Saka. Și despre sine.

Eugen Lungu, prefațatorul volumului, zice că e o carte unică în literatura română din Basarabia. Incomodul Saka a dat nume concrete, fapte, istorii scriitoricești deloc eroice.

„Astfel că dintr-un roman despre ratare și ratați mi se cerea să fac un roman despre „transformările profunde, structurale, de mentalitate”, pentru care mi se acorda un termen de tocmai o lună și șapte zile!”  (pag.514 din Pe mine mie redă-mă de Serafim Saka, Editura Arc, 2013).  E vorba de romanul Linia de plutire. Apărut abia în 1987. Iar cel care-i cerea schimbarea rataților în eroi,  – întâmplător, putea fi oricine, – a avut nenorocul să fie redactorul Gicu Chiriță.

Eugen Lungu greșește. Romanul-fapt a lui Saka nu e unicul. Mai sunt: Pe vremea lui Teleucă de Arhip Cibotaru, Lupaniada și Îngerul supraviețuirii de Ion Druță, Istoria istoriilor mele de Ion Țurcanu, Jurnalul lui Vladimir Beșleagă, ultimul preferă să ascundă eroii după inițiale. Sunt cărțile care ar putea salva literatura română de lașitatea din anii komunismului înfloritor.

Mai este încă o șansă: O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia de Mihai Cimpoi ar fi trebuit să fie citită și scrisă din perspectiva titlului O istorie ratată a literaturii române din Basarabia.

Scriitorii noștri au fost mutilați. Cei care ar fi putut da câte o carte bună în fiecare cincinal au rămas la 2 – 4 cărți într-o viață. Iar cei care n-ar fi trebuit să apară cu nicio carte au scos câte o carte în fiecare an.

„Scriitorii.” (citat din Saka).

 

 

Gheorghe Erizanu