Pe la 1500 erau câteva târguri. Erau Iașii cu mai puțin de 2000 de locuitori. Erau Bucureștii cu 3000 de locuitori. Era Copenhaga cu mai puțin de 10 000. Dublinul apare cu vreo 8000 de locuitori. Iar Belgradul depășea cu puțin 5000 de locuitori.

Robert Bohn spunea despre Danemarca: „un regat înapoiat în toate privințele, la periferia Europei”. Dacă cunoștea Țările Române, Irlanda sau Serbia, avea să spună exact același lucru.

Au urmat trei sute de ani. Serbia, fără țară, sub otomani. Țările Române, cu țări, dar tot sub otomani. Irlanda, o colonie a Angliei. Și regatul Danemarcei. Ultima, la 1536, a trecut la luteranism. Țările Române și cu Serbia au rămas ortodoxe. Au încercat să inițieze cultivarea orezului. Dar au reușit mult mai bine cu porumbul, numit și „sorg turcesc” sau „grâu turcesc”, ajuns pe aici prin secolul XVII. Irlanda a rămas catolică. Și a avut un produs crucial pentru dezvoltare: cartoful. La 1800 Iașii aveau 16 000 de locuitori, Bucureștii – 40 000, Copenhaga – 101 000, Dublinul – 200 000, Belgradul – 8000.

A urmat secolul XIX. Un secol liniștit. Așa spun istoricii. România și Serbia au devenit țări independente. Danemarca a avut un război catastrofal cu forțele Confederației și a pierdut o treime din teritoriu. Marea Foamete din Irlanda (1845 – 1851) a provocat moartea a unui milion de oameni și a împins un număr imens de irlandezi să emigreze în Statele Unite și Anglia.

La sfârșitul  secolului XIX Danemarca intra în clubul țărilor dezvoltate. Secolul XX a fost irlandez. Irlanda a depășit Danemarca. Iar România și Serbia și-au amplificat rămânerea în urmă.

Așa spun cărțile.

Lecturi frumoase. Până la o altă carte.

ROMÂNIA ȘI EUROPA. Acumularea decalajelor economice (1500 – 2010) de Bogdan Murgescu  (Editura Polirom, 2010)

(După Cartea Zilei, Publika TV, 4 aprilie 2010)

Gheorghe Erizanu