Erau tineri. Erau viguroși. Erau puși pe pozne. Sperau să facă un altfel de roman decât cel cu komunistul bun și chiaburul rău. Nu au putut schimba un alfabet. Dar au reușit să schimbe o literă: „G”. Dar această literă a însemnat punctul G al literaturii din RSSM. Erau anii 60 ai secolului trecut. Aureliu Busuioc și-a luat intelectualii în „Singur în fața dragostei”. Ion Druță și-a luat țăranii în „Povara bunătății noastre”. Vladimir Beșleagă și-a luat destinul tragic al basarabeanului în „Zbor frânt”. Vasile Vasilache a luat destinul comic al basarabeanului în „Povestea cu cocoșul roșu”.

Au urmat 30 de ani în care Aureliu Busuioc a fost hedonistul Chișinăului. A mai publicat doar două romane. Câte unul la zece ani. A preferat să-și irosească talentul prin glume acide, ironii la un pahar de vorbă, la vânătoare. Unde vânatul e altul. Iar din 1997 încoace a scos câte un roman la trei ani. „Lătrând la lună”, ”Pactizând cu diavolul”, „Spune-mi Gioni”, ”D-ale vânătorii”. Și ultimul roman „Hronicul găinarilor”. Ar fi frumos să fie citit dintr-o parte. Dar este prea dureros pentru noi. Este Hronicul nostru. De la 1812 încoace. Este mitologia pe care am creat-o noi ca popor, este destinul pe care l-am acceptat noi. Am fi putut fi Helios, Faeton, Poseidon, Narcis, Ulise, Paris, Pan. Dar asta e mitologia altora. A noastră se numește „Hronicul Găinarilor”.

HRONICUL GĂINARILOR de Aureliu Busuioc. (Editura Prut Internațional, 2006)

Pentru Cartea Zilei, PublikaTV.

Gheorghe Erizanu