Toate imperiile, atunci când se destramă, lasă mine cu efect întârziat. Uniunea Sovietică a încercat în Fergana, în Lituania, în Cazahstan, în Narva, Estonia, în Crimeea, Ucraina. Dar a reușit în Transnistria, în Carabahul de Munte, în Osetia de Sud și în Abhazia.

Nicu Popescu trece în revistă aceste patru conflicte și implicarea Uniunii Europene în soluționarea lor. De ce Uniunea Europeană ar trebui să se implice. Deoarece, după cum îi spunea pe timpuri un bătrân politician german tânărului diplomat Igor Corman, Europa are nevoie de țări stabile și prospere la frontierele sale.

Cum se implică Uniunea Europeană?

Nicu Popescu vede 5 modalități de management al conflictelor:

1. Instituțiile UE se pot implica mai activ în politica externă nesemnificativă. În politica mare atribuțiile politice externe rămân la discreția statelor.

2. Instituțiile UE se implică în „aspecte necontroversate și ferite de riscuri ale managementului conflictelor”.

3. Instituțiile UE caută să se implice în conflicte printr-o strategie de „dozaj”, prin „măsuri de mică intensitate”, care pot deveni cu timpul „pachete politice substanțiale”.

4. Atunci când instituțiile UE încearcă să se implice în politica la nivel înalt fără mandatul statelor membre, ultimele vor încerca să contracareze această implicare.

5. Actorii externi (din afara Uniunii Europene) „pot afecta procesul european de luare a deciziilor” prin lobby-ul făcut pe lângă statele membre ale UE.

Dorința lui Henry Kissinger de a apela la un singur telefon, pentru a afla poziția Europei vizavi de politica externă rămâne încă un vis. Și Catherine Ashton, nediplomatic vorbind,  știe asta.

Așa spun cărțile.

POLITICA EXTERNĂ A UNIUNII EUROPENE ȘI CONFLICTELE POST-SOVIETICE de Nicu Popescu. Traducere din engleză de Alexandru Șiclovan (Editura Cartier, 2013)

(pentru Cartea zilei)

Gheorghe Erizanu