Gheorghe Erizanu Când miercuri era joi.

La început am rezolvat problema parcărilor. Din contul trotuarului. Am instalat semn rutier, am tras un brâu de asfalt între drum și bordura trotuarului. Am marcat cu vopsea locul pentru parcare.

Și am rezolvat problema parcărilor. Șoferii au fost bucuroși.

Strada Pușkin, nr. 22. 19 iunie 2018

Apoi, exact în același loc, cu semnul rutier încă prins de stâlp, cu brâul de asfalt încă la loc, în locul prevăzut pentru parcări, am pus bănci.

Și am rezolvat problema pietonilor. Pietonii vor fi bucuroși.

str. Pușkin, nr. 22. 19 iunie 2018

 

Gheorghe Erizanu

Marii demnitari ai Țării Moldovei în domnie lui Ștefan cel Mare (1457 – 1504), de Valentina Eșanu. Editura Cartier, 2018

Unii boieri l-au însoțit pe Ștefan în exilul său de la curtea lui Iancu de Hunedoara și cea a lui Vlad Țepeș. Când a luat tronul de la Petru Aron ei au fost unși cu slujbe și dregătorii domnești. Unii boieri ai lui Petru Aron, după victoria lui Ștefan, au trecut în tabăra noului domnitor. Și-au păstrat funcțiile sau și-au negociat alte dregătorii mai importante în noul Sfat Domnesc.

Ștefan cel Mare i-a avut ca pârcălabi de Orhei pe: Radu Gangur, Galeș, Vlaicul, Grozea Micotici, Ivanco și Alexa. Dintre toți, cele mai multe mandate le-a avut Radu Gangur (1470-1475; 1479-1480; 1492-1493).

Pârcălabul de Orhei făcea parte din Sfatul Domnesc.

Cartea este deja în librăriile bune.

 

Salvează

Gheorghe Erizanu

Cultura e fără acoperiș. Și este exact ca actualul cinematograf Gaudeamus. Proprietarii au sistat lucrările de demolare. Societatea civilă e mulțumită la iarbă verde și like-ută pe facebook. Proprietarii vor merge în instanță. Vor obține câștig de cauză. Și vor construi cele două imobile. Până atunci, pe osemintele primarului Schmidt și ale arhitectului Bernardazzi, vor sta patru pereți și un banner, numit cultură.

Cultura poate fi bun comun atunci când:

  • părinții le citesc/spun seară de seară povești/texte de calitate propriilor odrasle și aruncă la gunoi, dacă cumva au intrat în casă cărți cu texte & desene îndoielnice;
  • părinții vor cumpăra alte cărți pentru copiii lor decât cărțile copilăriei lor, care erau alese atunci de părinții lor;
  • educatoarele recomandă cărți bune copiilor și părinților și nu-i obligă să cumpere cele 10 cărți multiplicate pentru bani de șefi din educație;
  • școlile și bibliotecile creează cercuri de lectură pentru a-i ghida pe elevi în lumea imensă a cărților bune și nu creează pe mică pe ceas cenacluri literare, care produc industrial grafomani;
  • Morcoveață va fi recomandat ca lectură de vară pentru clasele primare și nu pentru ultima clasă de gimnaziu;
  • bibliotecile procură constant, cel puțin o dată pe an, carte valoroasă pentru rafturile lor (avem biblioteci care nu procură nicio carte de ani buni, biblioteci care procură aceleași cărți patru ani la rând, biblioteci care s-au transformat în săli de internet, în cercuri de croșetat și brodat în cruciulițe, biblioteci care procură cărți pentru copii scrise de killeri literari și ilustrate de nevăzători, cu șefi de achiziții care nu cunosc româna, biblioteci care repară acoperișul toamnă de toamnă, biblioteci care procură mobilier an de an.);
  • facultatea de jurnalism va avea în orarul de studii obiectele „literatura română” și „literatura universală”, cu examen obligatoriu la semestru;
  • media va avea constant rubrica de cultură de trei ori mai mică decât rubrica de matrimoniale;
  • media publică va avea în buletinele de știri cultură la alt nivel decât cea de la culesul căpșunelor cu paftale aurite și îngeri cu aripi la țâțe;
  • puținii ziariști care mai scriu recenzii de carte, film vor depune un efort mare, ca să nu scrie doar despre minunatele cărți ale soțului/soției & găștii de la barul USM;
  • platzforma.md va scrie nu doar despre genialele cărți de stânga sau Literatura și arta despre marii pășuniști & dumnezei uitați în secolul XXI;
  • premiile Uniunii Scriitorilor se vor da pe merite și nu pentru a obloji orgoliile autorilor unor cărți care n-au trecut nici măcar proba unui stat pe raft într-o librărie;
  • premiile politice, numite Naționale, decât să le dați profitorilor, plagiatorilor, morozovilor, mai bine nu le dați (oricum, ele au fost reinventate de Voronin pentru doi sau trei oameni. Lista a fost epuizată atunci)…

Și lista poate continua. Deoarece cultura depinde de fiecare dintre noi. Ce facem și cum facem. De la pruncul care ascultă povești până la scriitorul senior care își scrie onest amintirile.

Fără onestitate, fără meritocrație, fără perseverență cotidiană și deloc spectaculoasă, cultura nu poate fi un bun comun. Toți suntem hoți. Unii au furat acțiunile statului, alții au furat imobile & terenuri ale statului, alții au furat din demnitatea unuia pentru a-i preamări pe cei mărunții, alții au furat răpind din timpul nostru, alții au furat din orele profesorului de literatură.

Eu am furat de pe platzforma.md fotografia din capul textului.

Cultura noastră este exact ca cinematograful Gaudeamus de acum. Fără acoperiș. Cu banner. Pe oseminte. Înconjurați de un gard temporar. Visând la Arena Chișinău.

 

Salvează

Salvează

Salvează

Gheorghe Erizanu

Eram student. Anul I, jurnalistică. Locuiam în căminul nr.6. Cel demolat recent. Colegul de cameră a cumpărat două bilete la un film sovietic. Oricare. Nu mai contează cum era reflectat realismul socialist. Avea emoții. Un bilet era pentru domnișoara de peste o cameră. I-a dat cele două bilete domnișoarei. A cântat la clarinet. Urmând să se întâlnească cu ea în oraș. La un corjic. Ăsta era ceremonialul cuceririi inimii unei fete.

Aveam un gând ascuns de fiecare dată când cânta la clarinet: să-i ascund fiecare piesă la cele patru etaje ale căminului, iar muștucul să-l arunc pe acoperiș.

Apoi a iești în oraș. Domnișoara de peste o cameră a apărut peste o oră. Mi-a zis inocentă că are două bilete la cinema. Eu, inocent și mare iubitor de clarinet, am acceptat. Am sărit peste corjic.

Așa a rămas în memoria mea cinematograful „40 let VLKSM”, actualul „Gaudeamus”.

Clădirea cinematografului „Gaudeamus” e după calapodul caselor culturale din satele din RSSM, construite în perioada declinului arhitecturii imperiale staliniste și democratizării arhitecturii de către Hrușciov. Nimic spectaculos, nimic imperial. Materiale ieftine. Construcție rapidă. Ea n-a fost inclusă în patrimoniul arhitectural național sau local. Nici nu era cazul. Doar amintirile noastre pot fi incluse în patrimoniul nostalgiilor tinereței.

Nu văd o pierdere a bijuterii arhitecturale a Chișinăului. Problema e alta. Monumentul tinerelor comsomoliști, care e declarat patrimoniu național, a clădirii cinematografului e pe mormintele din Cimitirul Armenesc. Exact în acea zonă era mormântul lui Carol Schmidt, primarul Chișinăul de la răscrucea secolelor XIX-XX.

Cei care au permis construcția imobilului cu 15 etaje și demolarea cinematografului, cei care vor să construiască noua clădire au de depus o cerere pe numele primarului Carol Schmidt. El trebuie să vă dea avizul.

Restul sunt șmecherii economice și politice.

„Dumnezeu există. Și locuiește la Bruxelles.” A fost ultimul film pe care l-am văzut la „Gaudeamus”.  Acu doi-trei ani. Era Testament nou-nouț. Și eram cu acea domnișoară din căminul nr.6.

Acasă avem o duzină de tobe. De pe timpurile când fiica noastră era percuționistă. Am devenit tolerant cu instrumentele muzicale.

Gheorghe Erizanu

Cele mai vândute cărți digitale Cartier în luna mai au fost:

  1. Ciuleandra, de Liviu Rebreanu
  2. Divina comedie, de Dante
  3. Maestrul și Margareta, de Mihail Bulgakov. Treducere din rusă de Vsevolod Ciornei
  4. Povestea lui Harap-Alb, de Ion Creangă. Ilustrații de Igor Vieru

Savanții britanici au descoperit: atunci când premiile literare importante ale unui stat sunt date profitorilor, vânzătorilor de părinți, premiile căpșunarului numărul unu pot fi date și „tazikului”, și „zaicikului”. Sistemul de valori nu mai funcționează. Astfel o țară devine „tazik”. Că e emailat european sau că e din aluminiu rusesc, asta chiar nu mai contează pentru nimeni. Așa zic savanții britanici. Academia de Științe a Moldovei știe de ce.

Gheorghe Erizanu

Cele mai vândute cărți pentru mămici (ele sunt cele care formează lecturile copilului):

Albinuța. Ediția 2015. Ediția a XVII-a.

  1. Albinuța, de Grigore Vieru. Desene de Lică Sainciuc. Editura Cartier
  2. Povestea codrului, de Mihai Eminescu. Ilustrații de Igor Vieru. Editura Cartier
  3. Călin, de Mihai Eminescu. Ilustrații de Igor Vieru. Editura Cartier
  4. Colț Alb, de Jack London. Editura Steaua Nordului
  5. Fram, ursul polar, de Cezar Petrescu. Editura Steaua Nordului
  6. Păcală. Editura Steaua Nordului
  7. Frații Grimm. Steaua Nordului
  8. Atlasul lumii pentru cei mici. Editura Prut
  9. Balada celor cinci motănași, de Ion Druță. Ilustrații de Mihaela Paraschiv. Editura Cartier
  10. Când bunicul era nepot…, de Aureliu Busuioc. Editura Cartier
  11. Cele mai frumoase povești, de frații Grimm. Editura Arc
  12. Cele mai frumoase povești, de Perrault. Editura Arc

Ooops, mi s-a furnizat un top 10 cu două cărți bonus.

De fapt, sunt cărțile din lectura obligatorie pe vară. Pentru elevii din clasele primare. Când părinții mai cred că odraslele lor vor fi mai citite ca ei. Această speranță a părinților se năruie prin clasa a cincea, a șasea. Când copiii descoperă că feți frumoși și ilene cosânzene sunt doar în povești. Iar lumea e ca în Frații Grimm. Cei adevărați.

Gheorghe Erizanu

Ai titlul cărții, autorul și editorul străin. Cauți deținătorul dreptului de autor. Agentul literar sau editorul străin dă sfoară în țară și caută o ofertă de la o editură bucureșteană. Bucureștii sunt, totuși, în UE. Dacă nu găsesc nicio editură bucureșteană interesată, atunci ai putea avea noroc să obții drepturile. Aceste negocieri durează până în juma de an sau și mai bine de un an. Contractele, trimise prin poștă, se mai pierd prin Maldive. Republic off Moldavie apare ca un drum secundar pe bulevardul Maldive.

Când achiți Invoice-ul de 400 de euro, după trei refuzuri ale băncii din md, după scanări documente, contracte, declarații pe proprie răspundere cu ștampilă, semnătură și o zi de lumină/lucru, afli că iubita bancă ți-a luat comision de 900 lei (50 de euro) pentru un transfer de 400 de euro. Tu doar ai negociat la sânge contractul. Piața română de carte e mai mică decât cea ungară. Nu putem lucra cu avansuri de 1000 de euro. Bla, bla, bla.

La 400 de euro mai achiți roialty (impozitul statului pe creierul de import și local) încă 12 la sută în bugetul RM.

Apoi vine rândul traducătorului, apoi al manoperei editoriale și poligrafice.

Și apare cititorul: cartea e foarte scumpă în Republica Moldova.

Într-adevăr, cartea devine foarte scumpă. La fiecare apariție editorială ești ca Ion Soltâs, acoperi câte o ambrazură cu mitralieră. Noroc de ghiață. Sau de balegă. Care te ajută să aluneci. Firesc. Iar și iar. Suntem morții în serie care mai fac cărți în Republica Moldova.

 

 

Gheorghe Erizanu

Cele mai vândute cărți ale lui mai, Librăriile Cartier:

  1. Grădina de sticlă, de Tatiana Țîbuleac. Editura Cartier
  2. Cioburi de sticlă, de Valentin Dulce. Editura Cartier
  3. Vara în care mama a avut ochii verzi, de Tatiana Țîbuleac. Editura Cartier
  4. Adio, lucruri, de Igor Guzun. Editura Cartier
  5. Bine, de Igor Guzun. Editura Urma ta
  6. Studii caligrafice primare și alte mimoze, de Valeriu Loghin. Editura Cartier
  7. Te blestem să te îndrăgostești de mine! de Nicolae Dabija. Editura pentru literatură și artă
  8. Cinci poeme din Rotterdam, de Dumitru Crudu. Editura Charmides
  9. Maeștrii unei arte muribunde, de Claudiu Komartin. Editura Cartier
  10. Trilogia basarabeană, de Val Butnaru. Editura Cartier
  11. 7 zile în rai, de Lola Majeure. Editura Pontos

Astăzi noul roman al Tatianei Țîbuleac este la preț promoțional pe librăria online Cartier. Intrați pe shop.cartier.md, comandați cartea. Poștașul vine la timp.

Gheorghe Erizanu

Bookfestul s-a încheiat. Poate să vină vara.

Bogdan Murgescu, Nicolas Trifon și Armand Goșu au vorbit despre Dificila Unire de Alberto Basciani.

Lavinia Braniște a citit din Melcușorul.

Robert Șerban a fost cu Cele patru aripi ale bunicii și cu cel mai tânăr scriitor român: Tudor Șerban.

Cele mai vândute cărți au fost:

  1. Grădina de sticlă, de Tatiana Țîbuleac (Rotonda)
  2. Dificila Unire, de Alberto Basciani (Cartier istoric)
  3. Vara în care mama a avut ochii verzi, de Tatiana Țîbuleac (Cartier popular)
  4. Toți oamenii Kremlinului, de Mihail Zâgar (Cartier istoric)
  5. Maeștrii unei arte muribunde, de Claudiu Komartin (Cartier popular)
  6. Republica Moldova, un stat în căutarea națiunii, de Matei Cazacu & Nicolas Trifon (Cartier istoric)
  7. Unde e Aromânia, de Nicolas Trifon (Cartier istoric)
  8. Jazz în Donbas, de Serhii Jadan (Biblioteca deschisă)
  9. Sonete, de William Shakespeare (Cartier de colecție)
  10. Revolta lui Atlas, de Ayn Rand (Cartier clasic)

Cele mai vândute cărți pentru copii (colecția Cartier codobelc):

  1. Poveste de primăvară, de Jill Barklem
  2. Poveste de vară, de Jill Barklem
  3. Poveste pe mare, de Jill Barklem
  4. Poveste de toamnă, de Jill Barklem
  5. Poveste de iarnă, de Jill Barklem
  6. Cele mai frumoase flori, de Grigore Vieru. Ilustrații de Oana Ispir
  7. Balada celor cinci motănași, de Ion Druță. Ilustrații de Mihaela Paraschivu
  8. Povestea furnicii, de Ion Druță. Ilustrații de Silvia Olteanu
  9. Cele patru aripi ale bunicii, de Robert Șerban. Ilustrații de Oana Ispir
  10. Melcușorul, de Lavinia Braniște. Ilustrații de Veronica Neacșu

 

 

 

 

Salvează

Gheorghe Erizanu

În Dilema veche apare cronica lui Nicolas Trifon la Dificila Unire. Basarabia și România Mare (1918 – 1940). Prefață de Keith Hitchins. Traducere din italiană de George Doru Ivan și Maria Voicu.

Vineri lansăm volumul la Bookfest.

„Ignoranța clasei conducătoare românești a permis propagandei obsesive și mincinoase a sovieticilor să aibă cîștig de cauză și să răspîndească imaginea unei Basarabii sărace, prădată de moșierii de la București, chiar în timp ce milioane de țărani mureau de foame pe întinderile din Ucraina, iar alte milioane de cetățeni sovietici umpleau și făceau să funcționeze pe deplin sistemul neosclavagist apărut în cadrul așa-zisului gulag“, ne avertizează în introducere Alberto Basciani, autorul Dificilei Uniri: Basarabia şi România mare 1918-1940 (p. 14), tradusă recent din italiană la editura Cartier. O bănuială se insinuează însă pe măsură ce avansezi în lectură: şi dacă realitatea Basarabiei interbelice, aşa cum e descrisă de istoricul italian, pornind de la fapte atestate şi relativ cunoscute de publicul românesc, corespundea în anumite privinţe imaginii răspîndite de propaganda sovieticilor, oricît de obsesivă şi mincinoasă o fi fost ea? Refuzul de a lua în considerație o asemenea idee, oricît de contrariantă ar fi ea, ca o ipoteză care merită discutată, ca o provocare căreia trebuie să i se facă faţă, explică relaţia atît de complicată şi de contraproductivă cu Basarabia care pare să se fi instalat durabil în opinia publică românească. Jena resimţită pe această temă alimentează la unii o retorică naţionalistă tot atît de agresivă pe cît de neputincioasă atunci cînd nu se traduce la ceilalţi prin indiferenţă sau chiar ostilitate. Deconstruind metodic principalele locuri comune despre Basarabia interbelică acreditate deseori de istoricii români, Basciani invită cititorul la un exerciţiu cam dezagreabil pe alocuri, dar salutar. Cu o singură excepție, privind pogromul din 1903, asupra căruia „aproape nici un istoric român sau moldovean care s-a ocupat de evenimentele din acești ani nu a simțit nevoia să se oprească“ (p. 68), istoriografia românească nu este vizată direct. În schimb, principalii autori citați sînt aceia care au publicat studii de specialitate în ultimele decenii în Occident: Wim van Meurs, Charles King, Irina Livezeanu, Michael Bruhis, Traian Sandu…

„Ultimatumul sovietic [26 iunie 1940] n-a ajuns în Basarabia pe neașteptate, dimpotrivă, a fost ultimul act al unei tragedii anunțate“ (p. 374). Nu atît faptele în sine reconstituite în sutele de pagini care precedă un asemenea deznodămînt, cît acumularea lor conferă demonstraţiei autorului un caracter imparabil. Raportate la vasta documentaţie disponibilă folosită de autor și ordonate în funcţie de domenile pe care le ilustrează, informaţiile transmise, care uneori pot să pară anecdotice, scot la lumină un proces istoric coerent, copleșitor pentru principalii lui agenţi. Pe alocuri, cartea lui Basciani îmi aminteşte de reportajul lui Panait Istrati publicat într-un ziar belgian (Le Quotidien, 13-14 decembrie 1925), sub titlul „Atrocităţile româneşti în Basarabia“. Acest text, care se inspira din actele unor procese publice apărute deja în presa românească, a fost reluat de broşurile de propagandă basarabene prosovietice. Consultînd arhivele, realizezi că aceasta nu însemna că textul nu corespundea realităţii. De altfel, în cartea publicată patru ani mai tîrziu, Spre altă flacără: spovedanie pentru învinși, Istrati va folosi acelaşi ton sarcastic şi acuzator evocînd fărădelegile sistemului sovietic.

„Cel puțin pentru moldovenii din Sfatul Țării preluarea puterii de către bolșevici la Petersburg, Moscova și în alte orașe importante ale Rusiei a dat un imbold puternic pentru a arde etapele și pentru a se apropia cît mai mult de emanciparea politică completă.“ (p. 99) Nu știu dacă aceasta era intenţia autorului, însă expresia „a arde etapele“ sugerează pentru mine cele două accelerări care la rîndul lor vor da naștere la două derive de pe urma cărora Basarabia va avea mult de suferit. Pe de o parte, deriva declanșată de confiscarea puterii de stat de către bolșevici, care punea capăt revoluţiei sociale și democratice din februarie 1917, iar pe de alta, deriva autoritară provocată de incapacitatea statului român să integreze teritoriile care i-au fost atribuite de tratatele de la sfîrșitul Primului Război Mondial. Aceste două dinamici s-au alimentat reciproc pînă la caricatură în Basarabia interbelică. Incontestabil, puterea sovietică a avut iniţiativa, statul român fiind constrîns să reacţioneze cu mijloacele de care dispunea. Pe cît de înșelătoare se vor dovedi promisiunile făcute victimelor injustiţiilor sociale și minorităţilor din fosta gubernie, pe atît de reacţionare, adică demagogice, primare și brutale, erau măsurile adoptate de către reprezentanții statului român. Basciani revine frecvent asupra acestui aspect. „Asupra vicleniei, abilității și determinării conducătorilor moscoviți nu există nici o îndoială. Rămîne de văzut pe ce strategie de contraofensivă se bazau românii pentru a contracara aceste planuri. (…) O primă reacție imediată a autorităților române a fost accentuarea tonurilor patriotice și naționaliste“, estima un diplomat italian în 1924 (p. 220). Ea a fost urmată de ascensiunea fulgurantă a extremei dreapte cuziste și legionare și „impresia [sau, mai bine zis, iluzia] de siguranță apărută odată cu valul naționalist, care cuprinsese mare parte din Basarabia printr-o campanie condusă de sus“ (p. 310).

Exista în Basarabia o elită, mai degrabă de stînga, care a pregătit Unirea şi a participat la ea, și care, de la început, a formulat critici severe la adresa guvernului român mai ales pe chestiunea ţărănească, scrie Basciani. Cîteva luni după înfăptuirea Unirii, circula un memoriu trimis în numele Sfatului Țării în care se putea citi: „Țăranii sînt scoși noaptea să facă de gardă, măsură foarte bună, dar făcută întotdeauna pe sprînceană, fiind chemați mereu oamenii care nu se au bine cu jandarmii. Dimineața, în loc să dea drumul oamenilor, îi țin toată ziua la postul de jandarmi, pentru diferite lucruri. La cel mai mic protest, omul e declarat bolșevic, spion rus și altele, bătut crunt și de multe ori se face cerere de expulzare. (…) În toate domeniile administrative domnește teroare, jigniri și corupție.“ (p. 130) Printre semnatari figurau importanţi lideri basarabeni precum Pan Halippa și Ion Buzdugan. Același Pan Halippa semna în Viața Basarabiei, pe 25 decembrie 1936, una dintre declarațiile sale foarte dure, susținută mai întîi în Senatul României, despre starea foarte proastă a agricultorilor și a celor care munceau pămîntul în Basarabia. Afirmațiile de acest fel, precizează Basciani, erau prost văzute de establishment-ul românesc și în special de cercurile diplomatice, care reclamau faptul că declarațiile lui Halippa erau reluate și folosite de propaganda URSS (p. 342).

Această elită nu a contribuit însă la formarea unui „puternic curent politic basarabean“ care să se opună „decăderii economice și culturale la care fusese condamnată Basarabia, în ultimii ani de stăpînire românească“, constată cu regret Basciani. Disensiunile între „cercurile politice intelectuale basarabene de stînga (sau, mai simplu, progresiste)“ și „centrele tradiționale de putere românești“ au apărut din primii ani, însă „au fost îngropate din nevoia urgentă de a realiza Unirea, de impunerea necondiționată a românismului drept unică paradigmă de acțiune politică și culturală“. Cum poate fi explicată o asemenea evoluţie? La această întrebare Basciani nu răspunde precis, lăsînd să se înţeleagă că acesta era oarecum preţul pentru înaltele poziţii pe care principalii artizani ai schimbărilor din 1917-18 și alţi lideri basarabeni le-au ocupat în tot felul de instituții prestigioase ale statului român (pp. 332-333). Parţial, istoricul italian are probabil dreptate, însă mai important este de a nu pierde din vedere faptul că această stîngă basarabeană – şi stînga, în general, din România Mare, ba chiar un anumit pluralism efectiv pe eșichierul politic – a fost principala victimă a dinamicii induse de şocul produs între terorismul bolşevic şi reacționarismul românesc.

În mai multe rînduri, Basciani atrage atenția asupra unui aspect rareori tratat, și anume naționalismul ucrainean, care „dădea motive de îngrijorare moldovenilor la fel ca și cel rusesc“ (p. 99). Declarațiile Radei de la Kiev, clar orientate către anexarea Basarabiei, n-au făcut decît să grăbească procesul de unire a teritoriilor de dincolo de Prut cu România (pp. 109-110). Tot în legătură cu Ucraina, Basciani ridică o problemă și mai rar abordată. Prin mărturiile refugiaților care reușeau să treacă Nistrul, prin spionii de care dispuneau, autoritățile române nu puteau să nu fie la curent cu holdomor-ul, adică foametea devastatoare care făcea ravagii în URSS și în Ucraina. De ce nu au informat ele opinia publică asupra acestui aspect, de ce nu au folosit acest argument în propaganda lor? Ca să nu penalizeze minoritatea română din Transnistria sau ca să nu compromită negocierile conduse de Titulescu pentru reluarea relațiilor diplomatice cu -URSS și să obțină astfel recunoașterea Unirii? Acestea sînt cele două piste indicate de autor (pp. 279-280). Ne putem de asemenea întreba dacă nu cumva propaganda românească, la fel ca și cea sovietică, de altfel, avea un respect atît de redus pentru faptele concrete încît nu a crezut de cuviință să ia în considerare astfel de argumente. Și chiar dacă ar fi făcut-o, cine ar fi dat crezare unei asemenea informații? Acuzațiile de „fascist“ și „agent al Siguranței“ proferate de presa comunistă internațională împotriva lui Panait Istrati, în urma denunțării nedreptăţilor perpetuate în URSS, ne permit să ne facem o idee asupra situației din acele timpuri.

Nicolas Trifon este istoric. Împreună cu Matei Cazacu, este autorul cărţii Republica Moldova, un stat în căutarea naţiunii (Editura Cartier, 2017).

Salvează

Gheorghe Erizanu