Gheorghe Erizanu Când miercuri era joi.

Mâine, 13 februarie, Petru Cărare face 83 de ani. Trăiește într-un apartament de la Ciocana. La bloc.

În stânga vecini,

În dreapta vecini,

Deasupra vecini,

Dedesubt vecini…

Nu vrea să vadă pe nimeni. Nu vrea să vorbească cu nimeni. E ca și Caragiale din ultimii ani, retras la Berlin.

În numărul din septembrie 1959, în revista Chipăruș, apărea pamfletul lui Vladimir Beșleagă De ce suntem limitați (mărginiți) sau poate De ce suntem mărginiți (limitați). Nu mai țin minte cu exactitate. Cei de la Comitetul Central, Departamentul Ideologie (un fel de Cabinet din Umbră de partid, cum ar fi azi) au împrăștiat toată redacția revistei satirice. Ca pedeapsă pentru redactori și ca exemplu pentru alți cutezători. Printre redactori era și Petru Cărare. A fost trimis să scrie despre aratul de zăble (Valentin Guțu mă va trimite la Dicționar, la aratul de toamnă) la un ziar din provincie. Cu tiraj mic și cu ideologie mare.

În iarna lui 1972, la Editura Cartea Moldovenească, apărea într-un tiraj de 14000 de exemplare volumul de poezii lirice și satirice Săgeți. Vânzările au fost atât de mari încât azi am găsit volumul într-o bibliotecă a unui profesor de la țară, în biblioteca unui critic literar, în biblioteca unui poet, în biblioteca fiului unui preot de atunci. A fost în librării două săptămâni. Săgețile au fost retrase din librării (exemplarele nevândute încă) și date la topit. Când un ideolog mai deștept și-a dat seama că poeziile Din jungla deasă a capitalismului (subtitlul ciclului De dincolo de noi) e despre noi. Nu-i despre ei.

Citim azi:

Noi avem un hoț în casă,

Noi cu hoțul stăm la masă, –

Ne-a ieșit mai ieri în cale

Cu idei și cu pistoale,

Ș-acum se ne ia se-ndură

Și bucata de la gură.

E Petru Cărare. De la 1972.

Știu că de pe baricade

Să cobor nu mi se cade,

Dar când văd că pe un frate

L-a ajuns un glonț din spate,

Întorc arma înapoi:

-Cine-a tras din noi în noi?

Salvează

Gheorghe Erizanu

Lumea zice prin târg că ebookurile au strâmtorat piața de carte clasică. Datele noastre spun altceva. Cărțile digitale sunt o extensiune ale cărților pe hârtie. Cel puțin azi. Și un moft al editorilor de a fi hipsteri.

Iată cele mai vândute cărți digitale Cartier în ianuarie 2018:

  1. Povestea lui Harap-Alb, de Ion Creangă. Ilustrații de Igor Vieru
  2. Roșu și negru, de Stendhal
  3. Poezii, de Mihai Eminescu
  4. This Is My First Revolution. Steal It, de Maria-Paula Erizanu

Cărțile digitale Cartier sunt pe iBooks.

 

Salvează

Gheorghe Erizanu

În mai 2014 apărea antologia de versuri Falsul Dimitrie, de Dumitru Crudu. La Cartier, în colecția Cartier popular. Într-un tiraj de 600 exemplare. Era o carte de bilanț al poetului Crudu.

În februarie 2018 antologia Falsul Dimitrie apare în poloneză. La Editura Instytut Kultury Miejskiej, din Gdańsk. Într-un tiraj de 500 de exemplare. Traducerea e semnată de Joanna Kornaś-Warwas si Jakub Kornhauser.

În ianuarie 2017 apărea romanul Vara în care mama a avut ochii verzi de Tatiana Țîbuleac. În colecția Rotonda. Într-un prim tiraj de 1500 exemplare. Apoi au mai urmat trei ediții (de această dată, în colecția Cartier popular). Era debutul ca romancier al Tatianei Țîbuleac.

În februarie 2018 romanul Vara în care mama a avut ochii verzi apare în traducere franceză. La Editione des Syrtes, în Belgia. În traducerea lui Philippe Loubiere.

La Cartier continuă sezonul traducerilor. Noi ne bucurăm pentru autorii noștri.

Sezonul traducerilor cărților Cartier în engleză, portugheză, norvegiană, germană va continua. Noi avem grijă. Valorile contează. Acolo unde sistemul de valori funcționează.

 

 

Salvează

Salvează

Salvează

Gheorghe Erizanu

Da. E romanul lui Umberto Eco. Cel care a apărut înainte de marile manipulări de după 2010. Și e despre marile manipulări din secolul XIX.

Nimic nou.

Se ia un ziarist nătâng care este folosit. Sau unul deștept și cinic, dar care trebuie plătit. Apoi vine armata de trolleri. Apoi cea de justițiari. Sau polițiștii netului. Și apar semnele de exclamare: toată viața am mâncat dimineața Grăuncior și seara cârnaț de la Rogob. De azi înainte n-am să mai mănânc brânză & cărnați. Am uitat. De mâine nu mănânc brânză. Că cârnaț nu mănânc de o lună deja.

Undeva plânge un evacuator. Undeva este eliminat de pe piață un producător. Sau strâmtorat. Sau nevoit să cedeze afacerea.

Și încet-încet ne transformăm din oameni în justițiari, din justițiari în trolleri neplătiți, din trolleri în călăi, din călăi în victime, din victime în victime fără dreptul la ultimul cuvânt.

Sau avem dreptul la ultimul cuvânt. Dar îl spunem nimănui.

 

 

Gheorghe Erizanu

Pruncii de azi au mămici frumoase, libere și înțelepte. Atunci când în librării apare o carte bună, ele o observă. O cumpără. Și le-o citesc copiilor. Peste 20 de ani vom avea o generație frumoasă, luminoasă și liberă. Cărțile bune, citite de mic, sunt temelia societății libere de mâine.

  1. Poveste de primăvară, de Jill Barklem. Traducere din engleză de Lavinia Braniște. Seria Desișul de Muri. Editura Cartier
  2. Poveste de iarnă, de Jill Barklem. Traducere din engleză de Lavinia Braniște. Seria Desișul de Muri.Editura Cartier
  3. Copiii lui Poppy, de Jill Barklem. Traducere din engleză de Lavinia Braniște. Seria Desișul de Muri. Editura Cartier
  4. Scara secretă, de Jill Barklem. Traducere din engleză de Lavinia Braniște. Seria Desișul de Muri. Editura Cartier
  5. Marile Dealuri, de Jill Barklem. Traducere din engleză de Lavinia Braniște. Seria Desișul de Muri. Editura Cartier
  6. Melcușorul, de Lavinia Braniște. Ilustrații de Veronica Neacșu. Editura Cartier
  7. Poveste de toamnă, de Jill Barklem. Traducere din engleză de Lavinia Braniște. Seria Desișul de Muri. Editura Cartier
  8. Poveste de vară, de Jill Barklem. Traducere din engleză de Lavinia Braniște. Seria Desișul de Muri. Editura Cartier
  9. Marea carte de întrebări și răspunsuri. Editura Arc
  10. Cele mai frumoase povești de Andersen. Editura Arc
Gheorghe Erizanu

Topul vânzărilor este deschis de acest om fericit, Dumitru Crudu.

  1. Moartea unei veverițe, de Dumitru Crudu. Editura Univers
  2. Regina nopții, de Lilia Calancea. Editura Arc
  3. Singur în fața dragostei, de Aureliu Busuioc. Editura Cartier
  4. Hronicul și cântecul vârstelor, de Lucian Blaga. Editura Cadran
  5. Te blestem să te îndrăgostești de mine, de Nicolae Dabija. Editura pentru Literatură și Artă
  6. Vara în care mama a avut ochii verzi, de Tatiana Țîbuleac. Editura Cartier
  7. Îngerii dispar în ploaie, de Aurelian Silvestru. Editura Prut
  8. Limpede ca lacrima, de Grigore Vieru. Editura Prut
  9. Sub constelația Lyrei, de Lilia Calancea. Editura Arc
  10. Amintiri de pe Planeta M., de Doru Ciocanu. Editura Cartier

Suntem ceea ce citim.

Gheorghe Erizanu

Centenarul revoluției ruse din 1917 a trecut aproape neobservat în Rusia. Într-o ţară ca Franţa, în schimb, el a dat naştere la tot felul de cărţi, documentare, colocvii etc. Motivul e foarte simplu: după al Doilea Război Mondial, accentul pus pe rolul Armatei Roşii în războiul contra Germaniei hitleriste a luat progresiv locul ocupat odinioară de „marea revoluţie socialistă din Octombrie“, aşa numită cu referire la data la care bolşevicii au acaparat puterea în numele sovietelor. Iniţiată sub Stalin, tendinţa s-a accentuat sub Brejnev pentru a deveni, după venirea lui Putin la putere, principala sursă de legitimitate a Rusiei în încercările ei de a redobîndi statutul şi zona de influenţă pe care le avea înainte de implozia regimului comunist.

Revoluţionarul anarhist ucrainean Nestor Mahno (1888-1934) face parte din personajele redescoperite de publicul francez cu ocazia centenarului. Doi jurnalişti de la Mediapart, Jean-Arnault Dérens și Laurent Geslin, s-au dus la faţa locului, pe urmele comandantului armatei insurecţionale ucrainene, numită popular Mahnovşcina, care realizase tripla performanţă de a combate succesiv între 1917 şi 1921 armata Puterilor Centrale, trupele generalului rus alb Denikin şi Armata Roşie a lui Troţki. Legătura cu actualitatea ucraineană nu era greu de făcut. Guliai-Pole, orăşelul natal al hatmanului anarhist care va muri în exil în Franţa, se află nu departe de linia frontului cu separatiştii susţinuţi de Moscova, în aşa-zisa Novorosia, iar una dintre cele două prăzi de război după ocuparea Crimeii este anarhistul Alexandr Kolcenko din Simferopol. Cunoscut mai ales ca militant sindicalist şi antifascist, acesta trage ani grei, împreună cu cineastul Oleg Senţov, în puşcăriile din Siberia sub acuzaţia ridicolă de fascism şi terorism.

„Puterea pentru soviete, fără comunişti“ era sloganul Uniunii Țăranilor fondată de Mahno. Trimişii speciali de la Mediapart l-au regăsit înscris pe o bandieră neagră instalată acum în sala muzeului local, pavoazată cu steaguri roşii din al Doilea Război. „Toate familile din regiune au un străbun care s-a bătut împreună cu anarhiştii, le-a explicat Serghei Bilivnenko, profesor la universitatea din Zaporoje. Cînd îi întrebi pe bătrîni, ei ştiu încă unde au avut loc luptele, unde au fost îngropate cadavre. Regăsim deseori aceleaşi povestiri, ceea ce arată că epopeea anarhistă a funcţionat ca un mit alternativ al istoriei oficiale, conservat de memoria populară.“ Pentru editorul scrierilor lui Mahno, „moştenirea lui Mahno este unica ideologie susceptibilă să se opună naţionalismului ucrainean şi influenţei Moscovei“. „Anarhismul s-a implantat în regiunile controlate odinioară de cazacii zaporojeni, iar ideile de egalitate care prevalau în comunităţile lor s-au transmis populaţiilor sedentarizate în regiune.“ Un alt anarhist, tîmplar, le-a povestit reporterilor cum a profitat de o călătorie organizată la Paris ca să meargă pînă la cimitirul Père-Lachaise, unde a reuşit să dea de urna conţinînd cenuşa lui Mahno. „A fost călătoria vieţii mele“, le-a mărturisit acesta.

Mai recent, la mijlocul lunii noiembrie, în trecere prin Paris, scriitorul Serhii Jadan s-a dus şi el la Père-Lachaise, din motive asemănătoare. El a profitat de întîlnirea organizată la Librăria poloneză în onoarea lui pentru a aduce un omagiu special acelor români care ar fi plătit acum cîtva timp taxele pentru ca faimoasa urnă să rămînă la locul ei. El pare să fi avut această informaţie, greu de verificat, de la Timişoara, unde fusese cu două săptămîni înainte, la ediţia a treia a Congresului internaţional de literatură. În orice caz, cartea sa, recent tradusă în franceză, Anarchy in the UKR, începe cu o evocare a incursiunii sale pe tărîmurile lui Mahno. Pe un ton pasionat, revoltat, violent, autorul, născut în 1974 la Starobilsk, în apropiere de Luhansk, azi capitala republicii autoproclamate eponime, descrie propriile sale stări sufleteşti în cursul unui lung periplu care îl face să traverseze o natură devastată şi peisaje industriale în ruină, în compania unor personaje înfricoşate, uneori ameninţătoare, descrise fără complezenţă, dar a căror umanitate e totdeauna pusă în valoare. Sare din tren în tren, poposeşte în locurile cele mai improbabile, bufete din gări părăsite, hoteluri dărăpănate, povesteşte cu vervă o degradare generală pe care a putut-o observa de aproape în adolescenţa şi tinereţea sa. Amare, critice, rar nostalgice, constatările lui sînt tot atît de decapante pe cît sînt de comprehensibile cînd e vorba de semenii lui, chiar atunci cînd nu se identifică cu ei. Iată unul dintre instantaneele care punctează acest road-movie la care ne invită autorul, surprins la ieşirea dintr unul din acele oraşe de provincie în care de mult nu se mai întîmplă mare lucru:
„Cinci dimineaţa, ne-am prăbuşit ­morţi de oboseală lîngă un gard care ascunde o casă în care merge televizorul. Curioase personaje, m-am gîndit, trăiesc în locuri fără cafenele, nici difuzoare, stau acasă puşlamalele, cu uşile închise, şi se uită la televizor pînă dimineaţa, la ce se uită ei oare? Ce-i interesează? Ultimele ştiri? Ce vor să audă? Ce aşteaptă de la lumea exterioară baricadîndu-se în spatele uşilor şi ferestrelor lor zidite? Și lumea asta ce le dă lor în schimb, ce a pregătit ea pentru aceste stranii personaje care se uită la televizor pînă la cinci dimineaţa? Baschet? Da, baschet, ce altceva?“

Serhii Jadan e un om grăbit: „Mi-e frică de viteză, mi-e frică să mă duc undeva, singurul lucru de care mi-e şi mai frică este să mă opresc“. Poate de aceea, cu colegul său fotograf, el nu se va opri decît trei zile în oraşul care ar fi trebuit să facă obiectul reportajului despre Mahno promis la început, Guliai-Pole: „Un tîrg meridional liniştit, scăldat în soare, odată capitala anarho-comunismului, iată teritoriul unor experimente socio-politice unice“.

Nici muzeul local, nici faimoasa taceanka (o platformă mobilă trasă de cai pe care se monta o mitralieră grea) reconstituită, nici măcar Cafeneaua Nestor nu l-au impresionat pe Serhii Jadan, care nu pare să regrete că toate aceste iniţiative nu au reuşit să transforme oraşul natal al lui Mahno într-o „Mecca turistică pentru pasionaţii de anarhism“. S-ar putea ca cititorul interesat de subiectul anunţat în titlul cărţii să fie descumpănit de asemenea remarci acide. Continuînd lectura, el va putea însă să se regaleze în materie de anarhism, un anarhism aşa cum poate să fie conceput şi trăit la un secol după isprăvile lui batko („tăticul“) Mahno, la unison cu Sex Pistols, pe fundalul socialismului real în descompunere accelerată, traversat de tensiunile provocate de noile orientări proeuropeene ale Ucrainei.

Romancier tradus în numeroase limbi, traducător la rîndul lui al lui Charles Bukowski și al lui Paul Celan, poet, mii de persoane participă la recitalurile de poezie pe care le animă pînă şi în Belarus, şi la concertele rock pe care le organizează. Serhii Jadan este şi o persoană care nu ezită să se angajeze pe plan politic:

„Aş vrea cu adevărat să mă interesez de politică, aş vrea ca tineretul din ţara mea să se intereseze de politică, să participe, pentru ca ea să nu fie apanajul nătărăilor bătrîni şi fricoşi care vorbesc la mitinguri despre renaştere naţională, vreau ca acest tineret să nu se bată pentru putere, ci contra ei, să ia cu asalt băncile, să blocheze administraţiile regionale, să controleze bugetele, să-i arunce pe funcţionari pe ferestre din birourile lor, să defileze cu steaguri negre în timpul subbotniki-lor [„sîmbetele comuniste“ în care lumea trebuia să lucreze pe gratis]…“

Anarchy in UKR a văzut lumina tiparului în Ucraina în 2005, puţin după Revoluţia portocalie. Traducerea acestui titlu în franceză este urmată de Jurnalul de la Luhansk, scris zece ani mai tîrziu, imediat după victoria Euromaidanului şi primele succese militare ale miliţienilor proruşi în Donbas, acea Ucraină orientală care îi este atît de dragă lui Serhii Jadan. Despre „separatişti“ şi „pro-ucraineni“, cuvinte care apar întotdeauna între ghilimele în acest text scurt şi percutant, el scrie: „Ne mirăm şi unii, şi alţii, ca şi cum n-am fi trăit împreună tot acest timp. Ca şi cum nu am fi fost toţi privaţi de ceva, ca şi cum nu ne-ar fi lipsit tuturor ceva. S-ar putea crede că avem atîtea lucruri în comun încît nu ar trebui să avem probleme. Problema este că avem tot atît de multe lucruri care ne unesc ca şi din acelea care ne separă, fapt de care ar trebui să ţinem cont sub o formă sau alta. Cel puţin ca să nu trebuiască, într-o bună zi, să punem mîna pe arme.“

Evoluţia îngrijorătoare a situaţiei nu pare să fi alterat angajamentul lui social şi convingerile lui politice. Fundaţia care poartă numele său sprijină activ diverse proiecte umanitare destinate grădiniţelor, şcolilor şi spitalelor din estul Ucrainei. În legătură cu familia sa politică, el își explica astfel poziţia în interviul acordat Hannei Perekhod și publicat în Contrepoint, în iunie 2015: „Am fost profund decepţionat de stînga occidentală, şi nu numai de ea. În general, militanţii de stînga reacţionează în mod curios. Cînd vorbesc de stînga nu mă refer la Partidul Comunist din Ucraina, care e în slujba oligarhilor, ci la noile mişcări comuniste, socialiste, anarhiste care sînt divizate. O parte dintre ele erau pe teren, în mişcarea Maidan, şi au susţinut-o. La noi, la Harkov, anarhiştii ocupau strada împreună cu naţionaliştii. Bineînţeles că nu se iubeau unii pe ceilalţi, dar şi-au înghiţit mînia pentru că înţelegeau că aveau o cauză comună de apărat. Pentru mine, aceasta arată că a fost vorba de o adevărată revoluţie.“

Nicolas TRIFON

Apărut în Dilema veche, nr. 728, 1-7 februarie 2018

Nicolas Trifon este istoric. Împreună cu Matei Cazacu, este autorul cărţii Republica Moldova, un stat în căutarea naţiunii (Editura Cartier, 2017).

Jazz în Donbas este titlul romanului lui Serhii Jadan tradus de Maria Hoşciuc la Editura Cartier anul trecut.

Romanele Anarchy in UKR și Internat sunt  în curs de traducere la Editura Cartier.

Gheorghe Erizanu

Suntem în cărți. Alături de croați și bulgari. Cartea de reportaje Zwanzig Lewa oder tot a lui Karl-Markus Gaub a apărut anul trecut la editura vieneză Zsolnay.

Găina, lesa, avosika, ghișeul, oul și distinsul domn de pe copertă sunt de undeva din Republica Moldova. Secolul XXI. Când Dodon umblă cu Ștefan cel Mare, când Ghimpu a luat din nou în brațe Unirea, când Șor umblă cu filmul despre miliardul furat, când toți umblă cu ceva prin Republica Moldova, ca să fie în treabă, atunci Liova, distinsul domn, plimbă și el ce are. Poate se va oua.

Doar scrie pe perete ouă.

Reportajul e un gen publicistic, care se învață pe la facultățile de jurnalism de la noi. Apoi se uită.

Gheorghe Erizanu

„Toți oamenii Kremlinului” de Mihail Zâgar

Erau la per tu. Putin îi spunea Lioșa. La începutul lui 2014 Aleksei Kudrin era unicul sol care își permitea să-i aducă vești proaste. După conflictul cu Medvedev din 2011 Kudrin a demisionat din funcția de ministru al Finanțelor. Dar și-a mai păstrat biroul de ministru încă câteva luni. Lua cuvântul la cel mai mare miting al opoziției de pe bulevardul Saharov, apoi se ducea în biroul său de pe Iliinka. Succesorul său, Siluanov, nu și-a permis să ocupe biroul patriarhului finanțelor ruse. Kudrin se întâlnea regulat, o dată în lună, cu fostul său coleg din primăria Petersburgului. Participa la ședințe economice ale președintelui Putin. Fără a avea vreo funcție clară. La sfârșitul lui 2013 Kudrin l-a convins pe Putin, într-o ședință cu factorii de decizie ruși în domeniul finanțelor, să păstreze impozitele intacte. Era unicul dintre prezenți care avea această părere.

În martie 2014 Vladimir Putin a ales calea războiului. „Iar la război Kudrin nu are nicio șansă.” A sosit timpul senatorului de 84 de ani, Nikolai Râjkov, penultimul premier sovietic. El a fost responsabil de reformele economice ale Perestroikăi. După un conflict cu Gorbaciov în 1990 și un atac de cord Râjkov demisionează. În 1991 încearcă să revină în politică. Este contracandidatul lui Elțin la prezidențiale. Ocupă poziția a doua cu 16 la sută din voturi. Pe parcursul anilor a ocupat funcții ceremoniale. A criticat noua putere liberală. L-a criticat pe Gorbaciov. În 2003, la 74 de ani, devine senator. A intrat în memoriile lui Anatoli Sobciak, mentorul lui Kudrin & Putin, cu un capitol întreg: Nikolai Ivanovici, bolșevikul plângăcios.

Râjkov revine în atenția publică cu discursul său de la 1 martie 2014 în Senatul rus. Ședința era seara, la 18, într-o zi de sâmbătă. Dintre cei 168 de senatori Valentina Matvienko, președinta Senatului, a reușit să adune 90. Care au votat unanim ca Putin să utilizeze forțele armate în afara țării. Atunci Râjkov a vorbit despre „ciuma cafenie”, conspirația americană „și a altor suedezi”, care deja au zdrobit Iugoslavia, Egiptul, Libia, Irakul etc. Era triumful și recunoașterea celui care a trăit 24 de ani cu stigmatul „bolșevikului plângăcios”. Râjkov s-a născut într-o familie de mineri. În Donbas. Ucraineanca Matvienko s-a născut la Kiev.

În martie 2014 trupele ruse au ocupat Crimeea. A urmat „Jazz în Donbas”.

Kudrin nu și-a mai instalat în noul său birou de lângă Sadovoie Kolțo o linie telefonică directă cu președintele Putin.

Toți oamenii Kremlinului, de Mihail Zâgar, cea mai informată carte de istorie rusă contemporană mai este în toate librăriile bune din România și Republica Moldova.

Salvează

Salvează

Salvează

Gheorghe Erizanu

O editură e vie prin cărțile originale. Excludem traducerile (chiar dacă îmi sunt foarte dragi), reeditările (chiar dacă sunt câteva foarte importante), excelentele albume și rămânem cu noutățile editoriale Cartier pentru 2017 (text original, ediție princeps, în ordinea publicării: cărțile Cartier au indicate pe pagina tehnică luna apariției, după o cutuma editorială de dincolo de marginea Prutului, cărțile din noiembrie-decembrie apar cu lună de apariție ianuarie/februarie anul viitor):

Fotografie de Ana Popenco

Proză:

  1. Vara în care mama a avut ochii verzi, de Tatiana Țîbuleac (roman)
  2. Cumplite vremi, de Vladimir Beșleagă (roman)
  3. Bucovineanca, de Ion Druță (în volumul Grădina Domnului)
  4. Misterioasa dispariție a lui Teo Neamțu, de Val Butnaru (roman)
  5. Amintiri de pe Planeta M., de Doru Ciocanu (proză scurtă)
  6. Duși cu Titanicu, de Valentin Guțu (proză)

Poezie:

  1. Maeștrii unei arte muribunde (ineditele), de Claudiu Komartin

Debut :

Suntem restanțieri.

Critică literară/Teorie literară/Istorie literară:

  1. Cartea din mâna lui Hamlet, de Andrei Țurcanu & Nina Corcinschi

Eseu/Publicistică şi Memorialistică:

  1. Texte egoiste, de Gheorghe Erizanu
  2. Limba de hârtie, de Tamara Cărăuș
  3. Șmecherie și lume rea. Universul social al manelelor, de Adrian Schiop

Cartea pentru copii:

  1. Regele cel Înțelept, de Stela Popa
  2. Jungla lui Toco, de Lavinia Braniște
  3. Ooooo poveste de iubire, de Victoria Pătrașcu
  4. Regele Piticuț, de Radu Vancu
  5. Catrina și Marele Domn-Somn, de Alina Purcaru
  6. Melcușorul, de Lavinia Braniște (februarie 2018)
  7. Moara de Frig, de Dan Coman (februarie 2018).

Ultimele două sunt bonusul lui decembrie 2017 pentru februarie 2018. Ca și romanul Tatianei Țîbuleac sau Regele Stelei Popa, tipărite în decembrie 2016, dar cu ianuarie 2017 pe pagina de gardă. Sunt date pentru clarificări. Nimic mai mult.

Salvează

Salvează

Salvează

Gheorghe Erizanu