Gheorghe Erizanu Când miercuri era joi.

Din grijă față de cititorii noștri am extins NCD pentru două zile. Pentru a evita aglomerările.

Au fost vândute 1558 de exemplare. Cititorii noștri au făcut ca topul vânzărilor din acest an pandemic să arate astfel:

Cele mai vândute cărți:

  1. Moldova: oameni, locuri, bucătărie și vin, de Angela Brașoveanu & Roman Rybaleov (Art)
  2. Cartea foametei, de Larisa Turea (Cartier istoric)
  3. Contabilitatea întreprinderii, de Lilia Grigoroi ș.a. (Cartier educațional)
  4. Woldemar, de Oleg Serebrian (Cartier popular)
  5. Chișinăul nostru necunoscut, de Iurie Colesnic (Art)
  6. Grădina de sticlă, de Tatiana Țîbuleac (Cartier popular)
  7. Singur în fața dragostei, de Aureliu Busuioc (Cartier popular)
  8. Vara în care mama a avut ochii verzi, de Tatiana Țîbuleac (Cartier popular)
  9. Lumea lui Zaharia, de Nicolae Pojoga și Victor Galaușca (Art)
  10. Un secol de poezie română scrisă de femei (1945-1989), volumul II, de Alina Purcaru & Paula Erizanu (Cartier de colecție)

Cele mai vândute cărți pentru copii (colecția Cartier codobelc):

  1. Toate întâmplările se prefac în cuvinte, de Vasile Romanciuc. Ilustrații de Ivanka Costru
  2. Amintiri din copilărie și alte povestiri, de Ion Creangă (Cartier popular)
  3. Alfabetul cu povești, de Lică Sainciuc
  4. Mama, de Grigore Vieru. Ilustrații de Igor Vieru
  5. Prietenul devotat, de Oscar Wilde. Traducere nouă din engleză de Lavinia Braniște. Ilustrații de Anca Smărăndache
  6. Prinț și cerșetor, de Mark Twain (Cartier popular)
  7. Mic atlas despre animale, de Maja Safstrom. Traducere din engleză de Anastasia Gavrilovici
  8. Prințul Fericit, de Oscar Wilde. Traducere nouă din engleză de Lavinia Braniște. Ilustrații de Anca Smărăndache
  9. Povestea furnicii, de Ion Druță. Ilustrații de Silvia Olteanu
  10. Curiozități despre puii animalelor, de Maja Safstrom. Traducere din engleză de Anastasia Gavrilovici

Suntem onorați cu aceste liste. Iar cititorul nostru, ca de obicei, este mai înțelept ca noi. Aveți grijă de voi și de cei dragi.

Gheorghe Erizanu
Bogdan Crețu, Nina Corcinschi și Elena Prus. Zilele Literaturii Române. Librăria din Centru, mai 2019.

Pentru premiul Om de Cuvânt 2021 au fost nominalizați (în ordine alfabetică):

Bogdan Crețu, critic literar, scriitor 

Victor Fală, student

Iulian Filip, scriitor

Diana Mereșevscky, manager promovare

Stella Popa, manager promovare. 

Juriul este format din 5 persoane din cadrul echipei Cartier. Nu poate fi influențat. E foarte subiectiv. E onest. Fiecare membru al juriului propune un candidat. Emilian Galaicu-Păun este președintele juriului.

Cei 5 nominalizați au fost punctați de la 5 la 1 de către fiecare membru al juriului. Punctajul se face individual, fără consultări cu ceilalți membri. După calcule matematice, făcute de Tatiana Slutu, director vânzări, după principiul lui Orwell – libertatea înseamnă libertatea de a spune că doi plus doi fac patru – a adunat punctele. Așa a fost ales câștigătorul. Premiul Om de cuvânt 2021 i-a revenit lui Bogdan Crețu, critic literar și scriitor.

Lansările de carte și evenimentele literare ale anului trecut au fost și sunt mai mult în Imperiul Netului decât în spațiile culturale. A fost o problemă pentru noi. Dar a fost și o deschidere. Lansările de carte au fost sistate. Din respect pentru sănătatea cititorilor noștri. Pe de altă parte, am remarcat promotorii culturali din spațiul virtual. Ceea ce ne permite să ieși din spațiul Librăriei din Centru.

Bogdan Crețu a acceptat să citească literatura română din Basarabia sovietică din anii 60 pentru a plasa într-un context istoric și literar volumul Numele tău, de Grigore Vieru, apărut în primă ediție în 1968. Pare o muncă obișnuită pentru un istoric literar. Dar atunci când ai posibilitatea să citești viitorul literaturii, ai nevoie de un efort mare pentru a coborâ în ghetoul literaturii sovietice moldovenești din anii 60. Pentru o prefață de zece-douăzeci de pagini. S-a aplecat apoi asupra lui Eugen Cioclea. Și-a susținut punctul de vedere, polemic, în fața scriitorilor imberbi basarabeni, care încep literatura română de aici, cu propriul nume.

Premiul se acordă o singură dată unui om de cuvânt. Care se ține de cuvânt, care promovează cărțile, care participă la evenimentele Librăriilor Cartier în calitate de invitat sau oaspete, cumpără cărți din Librăriile Cartier, știe ce cărți cumpără, știe greutatea cuvântului, știe când, cum și unde să-l spună.

Deținătorul Premiului Om de Cuvânt poate procura cărțile Cartier din Librăriile Cartier la juma de preț pentru un an de zile. Finaliștii pot procura cărțile cu o reducere de 20 la sută.

Bogdan Crețu e Om de Cuvânt 2021, premiu acordat de Librăriile Cartier. Alături de Vladimir Beșleagă (2013), Maria Șleahtițchi (2014), Lucia Țurcanu (2015), Dorin Recean (2016), Eugen Lungu (2017), Mariana Jitaru (2018), Vasile Romanciuc (2019, Victoria Cușnir (2020). Sunteți cu unul mai mult, sunteți oameni dragi și așteptați în continuare în Librăriile Cartier.

Gheorghe Erizanu

Avem douăzeci și șase de ani. Am tipărit două mii patruzeci și unu de titluri într-un tiraj total de nouă milioane patru sute cinci mii opt sute douăzeci și trei de exemplare.

La aniversare, vineri, 5 martie, puteți să vă bucurați alături de noi în Librăriile Cartier. Astăzi, până la ora 20.00, avem reduceri de 50 la sută la carte bună. Din cauza pandemiei vă rugăm să aveți grijă de Dvs și de cei dragi. Respectați distanța, purtați mască, alegeți cărțile din timp, de pe shop.cartier.md, ca să nu ne îmbulzim în librării. Astăzi, la 19.00, pe conturile facebook ale editurii, vom decerna Premiul Librăriilor Cartier Om de Cuvânt. Au fost nominalizați: Bogdan Crețu, critic literar, scriitor; Victor Fală, student; Iulian Filip, scriitor; Diana Mereșevscky, manager promovare; Stella Popa, manager promovare .

Anul două mii douăzeci a fost anul albumului Moldova: oameni, locuri, bucătărie și vin, de Angela Brașoveanu și Roman Rybaleov, care a luat premiul Gourmand World Cookbook Awards pentru cea mai bună carte de gastronomie și vin din lume pentru anul 2020. Ediția spaniolă a romanului Vara în care mama a avut ochii verzi, de Tatiana Țîbuleac, a câștigat Premiul European Cazino de Santiago. A fost anul pandemiei. A fost anul în care Editura Cartier a oferit în martie-aprilie gratuit cărțile digitale diasporei, în semn de solidarizare. A fost anul în care aproape un milion de moldoveni și-au dat votul pentru președintele Maia Sandu. În anul 2020 a apărut Lectura lui Dante, de Laszlo Alexandru și alte 79 de titluri, dintre care 6 eBookuri. Cu un tiraj total de 272 846 de exemplare.

Anul două mii nouăsprezece este anul Tatianei Țîbuleac. Romanul Grădina de sticlă a luat Premiul pentru Literatură al Uniunii Europene. Romanul Vara în care mama a avut ochii verzi a apărut în spaniolă, unde a luat premiul librarilor spanioli pentru anul 2019, Premiul Calamo pentru cartea anului 2019, unul dintre cele mai importante premii ale pieței de carte spaniole. Premiile Naționale, oferite în perioada Guvernului Sandu, au obținut Tatiana Țîbuleac și Lică Sainciuc. Albumul Moldova: oameni, locuri, bucătărie și vin de Angela Brașoveanu și Roman Rybaleov este câștigătorul pentru Republica Moldova al premiilor Gourmand World Cookbook Awards, categoriile B08 Design și C07 Europa de Est. Moldova: oameni, locuri, bucătărie și vin este în lista finaliștilor și intră în concursul pentru cea mai bună carte de gastronomie și vin din lume pentru anul 2020. Moldova: oameni, locuri, bucătărie și vin a fost distins, de asemenea, cu Premiul de Excelenţă la Gala GastroArt & Vin (București). Cartea Melcușorul de Lavinia Braniște, ilustrații de Veronica Neacșu, a intrat în catalogul The White Ravens 2019 a celor mai frumoase 200 de cărți pentru copii și adolescenți din lume (Frankfurt). Romanul Sebastian, de Gelu Diaconu, a fost distins cu Premiul Cartea Discretă a Anului. Romanul lui Em.Galaicu-Păun Țesut viu. 10×10 a apărut în engleză. Romanul Lagărul 33 de Lilia Bicec-Zanardelli a apărut în italiană. Zilele Literaturii Române din mai au fost cu Adi Schiop, Dinu Guțu, Dan Alexe, Marius Chivu, Sorin Hadârcă, Valeriu Gherghel, Bogdan Crețu, Tamara Cărăuș, Alina Purcaru, Vasile Ernu, Vasile Romanciuc, Ruxandra Cesereanu, Dan Sociu, Em. Galaicu-Păun, Alexandru Bordian, Constantin Cheianu, Emanuela Iurkin. Premiul Librăriilor Cartier Om de Cuvânt 2019: poetul Vasile Romanciuc. În Cartier de colecție au apărut antologiile de poeme cu nr. 20 – 24: Constantin Abăluță & poeme alese de Claudiu Komartin, Teodor Dună, Nora Iuga & Rita Chirian, Ioan Pintea și Un secol de poezie română scrisă de femei (vol. I), de Alina Purcaru & Paula Erizanu. A apărut Basarabia necunoscută. Ediție în trei volume, de Iurie Colesnic, un proiect ambițios de 2000 de pagini. În Cartier istoric au apărut Odessa lui Charles King, Socialiștii lui Adi Dohotaru, Însemnările unui guvernator al prințului S.Urusov și Încremeniți în istorie al lui Iulian Fruntașu. În anul 2019 a apărut Hipsteri, bobos și clase creative, de Ciprian State și Dinu Guțu, și încă 80 de titluri, dintre care 4 ebookuri. Cu un tiraj total de 135 374 de exemplare.

Anul două mii optsprezece este anul albumului Moldova: oameni, locuri, bucătărie și vin de Angela Brașoveanu și Roman Rybaleov și ale altor 90 de titluri, dintre care 9 digitale. Cu un tiraj total de 114978 de exemplare. Romanul Vara în care mama a avut ochii verzi de Tatiana Țîbuleac a apărut în franceză, a luat Premiul Observator cultural și Premiul Lyceum. Regele Piticuț de Radu Vancu, ilustrații de Irina Dobrescu, a intrat în catalogul The White Ravens 2018 a celor mai frumoase 200 de cărți pentru copii și adolescenți din lume. Zilele Literaturii Române din mai au fost cu Vintila Mihailescu, Luiza Vasiliu, Lavinia Balulescu, Claudiu Komartin, Dan Lungu, Adrian Ciubotaru, Dinu Guțu, Igor Guzun, Dumitru Crudu, Tamara Cărăuș, Maria Șleahtițchi, Tatiana Țîbuleac, Pavel Păduraru, Iulian Ciocan. Colecția Codobelc a luat Premiul Design de colecție la Cele Mai Frumoase Cărți din România 2018.Organizatorii târgului de carte Gaudeamus (București) acordă editurii Cartier pentru a treia oară Premiul de Excelență, alături de alți colegi din Basarabia și Transilvania. Premiul Librăriilor Cartier Om de Cuvânt 2018: profesoara Mariana Jitari.

Anul două mii șaptesprezece este anul Lumii lui Zaharia, un album din fotografiile lui Zaharia Cușnir, descoperite după moartea fotografului amator într-un pod părăsit dintr-o casă părăsită dintr-un sat părăsit de pe malul Răutului și ale altor 108 titluri, dintre care 18 digitale. Cu un tiraj total de 207 939 exemplare. Este anul scriitorilor români care au scris pentru copii, colecția Codobelc: Radu Vancu, Victoria Pătrașcu, Lavinia Braniște, Dan Coman, Alina Purcaru. Este anul lui Claudiu Komartin cu antologia Maeștrii unei arte muribunde, este anul lui Serhii Jadan cu Jazz în Donbas. Premiul Librăriilor Cartier Om de Cuvânt 2017: Eugen Lungu, critic literar. Este anul când am reluat în mai Zilele Literaturii Române: cu Florin Lăzărescu, cu Tatiana Țîbuleac, cu Lucia Țurcanu, cu Eli Bădică, cu Dan Coman, cu Iulian Fruntașu, cu Alina Purcaru, cu Radu Vancu, cu Maria Șleahtițchi, cu Alexandru Matei, cu Vasile Ernu, cu Paula Erizanu, cu Em.Galaicu-Păun, cu Nina Corcinschi, cu Mircea V.Ciobanu, cu Alexandru Cosmescu, cu Vitalie Ciobanu și cu cei care vin.

Anul două mii șaisprezece este anul celor zece cărți de poezie, numerotate, ilustrate, elegante din Cartier de colecție. Volumul Cantosuri domestice de Radu Vancu a intrat în topul celor mai frumoase cărți românești ale anului 2016. E anul Tatianei Țîbuleac, care a părăsit literatura parfumată și ogoarele facebookului cu neașteptatul și excelentul roman Vara în care mama a avut ochii verzi. În 2016 Editura Cartier a scos 105 titluri, dintre care 9 cărți digitale. Cu un tiraj total de 150 582 exemplare. Premiul Librăriilor Cartier Om de Cuvânt 2016: Dorin Recean, om de afaceri.

Anul două mii cincisprezece este anul colecției Codobelc. Volumul Balada celor cinci motănași de Ion Druță cu desene de Mihaela Paraschivu a intrat în topul celor mai frumoase cărți românești ale lui 2015. Îngerii mării de Stela Popa cu desene de Stela Popa-Damaschin este prima carte de Crăciun a Cartierului. Este anul Grigore Vieru, care alături de Ion Druță, Aureliu Busuioc, Vladimir Beșleagă și Vasile Vasilache, aproape încheie cununa clasicilor basarabeni de la Cartier. Portret de grup și Portret de grup. După 20 de ani de Eugen Lungu bifează definitiv o generație, care, altfel, ar fi fost uitată pe ruinele fostului imperiu. Este anul lui Iurie Colesnic cu Chișinăul nostru necunoscut. A fost un an cu 88 de titluri (inclusiv, 17 ebookuri). Organizatorii târgului de carte Gaudeamus (București) acordă editurii Cartier pentru a doua oară Premiul de Excelență. Premiul Librăriilor Cartier Om de Cuvânt 2015 îi revine criticului literar Lucia Țurcanu.

Anul două mii paisprezece este unul german. Apar volumele Basarabia. Coloniștii germani de la Marea Neagră de Ute Schmidt, biografia lui Carol Schmidt, primar al Chișinăului în 1877 – 1903,  de Olga Garusov, Primarul Carol Schimdt și opera de modernizare a orașului Chișinău de Ion și Tatiana Varta, romanul Clavir în ceață de Eginald Schlattner în traducerea lui Catrinel Pleșu. Editura Cartier publică, pentru prima dată în română, primele două volume din trilogia Revolta lui Atlas de Ayn Rand, cea mai importantă și cea mai citită carte (după Biblie) din america postbelică. Valentin Guțu scoate cel mai voluminos Dicționar al greșelilor de limbă. Dumitru Crudu se clasicizează prin antologia Falsul Dimitrie, alături de alte 80 de titluri, dintre care 13 sunt digitale. Premiul Librăriilor Cartier Om de Cuvânt 2014 îi revine scriitorului Maria Șleahtițchi.

În anul două mii treisprezece Editura Cartier a continuat seria magnificilor literaturii române din Basarabia cu publicarea romanelor Zbor frânt și Viața și moartea nefericitului Filimon de Vladimir Beșleagă, Povestea cu cocoșul roșu de Vasile Vasilache, Frunze de dor de Ion Druță și Pactizând cu diavolul de Aureliu Busuioc. A inițiat colecția Cartier antropologic, coordonată de Vintilă Mihăilescu, publicând Povestea maidanezului Leuțu de Vintilă Mihăilescu și O poveste a Scufiței Roșii de Daniel Gicu. În colecția Biblioteca deschisă a apărut romanul 1979 de Christian Kracht. În colecția Rotonda apare volumul de debut al lui Alexandru Cosmescu Un spațiu blând…, cea mai repede vândută carte de poezie (450 de exemplare în două săptămâni). A fost instituit premiul Librăriilor Cartier Om de Cuvânt. Primul laureat a fost Vladimir Beșleagă. La 1 iunie este închisă Librăria 9. Ulterior, imobilul privat de pe strada Pușkin nr. 9, devine birou pentru o agenție de turism, mai târziu, revine unui magazin de haine sportive. (Treningurile sunt noul port național la moldoveni).

În anul două mii doisprezece Editura Cartier a inițiat seria de autor Aureliu Busuioc, publicând și ultimul roman al scriitorului Și a fost noapte… A publicat Aromânii de Nicolas Trifon în Cartier istoric, Eșarfe în cer de Dumitru Crudu și alte 57 de titluri în diverse colecții, dintre care 13 cărți sunt în format digital. A fost distinsă cu premiul pentru cea mai frumoasă carte, acordat de secția germană UNESCO și Târgul de Carte de la Frankfurt, pentru Aceasta e prima mea revoluție. Furați-mi-o de Maria-Paula Erizanu. Organizatorii târgului de carte Gaudeamus (București) acordă editurii Cartier Premiul de Excelență la cea de-a XIX-ea ediție.

În anul două mii unsprezece Editura Cartier a tipărit Capcanele identității de Tamara Cărăuș, Sankea de Zahar Prilepin, prima traducere românească din Kebra Nagast și alte cincizeci și opt de titluri. La 17 octombrie pe iBookStore apare în vânzare primul eBook Cartier: Sex & Perestroika de Constantin Cheianu. La 31 decembrie este închisă Casa Cărții. În fosta Casa Cărții, într-un imobil municipal, doi ani mai târziu, s-a deschis o biserică.

În anul două mii zece Editura Cartier a tipărit Nekrotitanium de Planeta Moldova și alte nouăzeci și trei de titluri.

În anul două mii nouă Editura Cartier a inițiat proiectele Serile Poetice Cartier și Lecturile publice Proza 9. A tipărit Cine suntem noi? (Cronici de la Est de Vest) de Dan Dungaciu, Un anotimp în Berceni de Claudiu Komartin, Dicționarul Mara de Dan Coman și Monstrul fericit de Radu Vancu în colecția Rotonda, Jurnal de doliu de Roland Barthes în colecția Biblioteca deschisă și alte nouăzeci și opt de titluri.

În anul două mii opt Editura Cartier a tipărit integral Jurnalul lui Andre Gide în patru volume, Evul Mediu pe înțelesul copiilor de Jacques Le Goff în colecția Verde și alte o sută optsprezece titluri. La optsprezece septembrie a fost deschisă Librăria din Centru. La șaisprezece decembrie a fost deschisă Librăria 9.

În anul două mii șapte Editura Cartier a tipărit Enciclopedia P.Guitz (Pentru cei care umblă deocamdată sub masă) de Lică Sainciuc în colecția Codobelc și alte optzeci și nouă de titluri. A fost lansat site-ul www.cartier.md.

În anul două mii șase Editura Cartier a tipărit Eseuri critice de Roland Barthes în traducerea Iolandei Vasiliu în seria de autor Roland Barthes din colecția Biblioteca deschisă și alte șaptezeci și opt de titluri. La unu martie a fost deschisă Librăria Vărul Shakespeare.

În anul două mii cinci Editura Cartier a tipărit Politică și geopolitică de Oleg Serebrian și alte optzeci și două de titluri.

În anul două mii patru Editura Cartier a tipărit Opera poetică în două volume de Emil Brumaru în colecția Poesis, romanul Moscova-Petușki de Venedikt Erofeev în traducerea lui Emil Iordache în colecția Cartier clasic, DEI Junior și alte șaizeci și trei de titluri.

În anul două mii trei Editura Cartier a tipărit Tenis cu moldoveni de Tony Hawks, romanul Mecanica fluidului de Gheorghe Crăciun și alte o sută două titluri.

În anul două mii doi Editura Cartier a tipărit O istorie a diavolului de Robert Muchembled și alte optzeci și șapte de titluri.

În anul două mii unu Editura Cartier a tipărit Cuvintele limbii române între corect și incorect de Mioara Avram, Tortura pe înțelesul tuturor de Florin Constantin Pavlovici și alte șaizeci și șase de titluri.

În anul două mii Editura Cartier a tipărit Sabatul sau Noaptea vrăjitoarelor politicii moldovenești de Andrei Țurcanu, Poezia generației 80 de Nicolae Leahu și alte șaptezeci și patru de titluri.

În anul o mie nouă sute nouăzeci și nouă Editura Cartier a tipărit Dicționarul Enciclopedic Ilustrat (DEI) într-un tiraj de unsprezece mii două sute exemplare și alte cincizeci și opt de titluri.

În anul o mie nouă sute nouăzeci și opt Editura Cartier a tipărit romanul Altina (Grădina scufundată) de Paul Goma, debutul Mariei Șleahtițchi O săptămână de poeme nescrise, O istorie a Basarabiei în documente și cifre (1812 – 1940) de Dinu Poștarencu și alte șaizeci și unu de titluri. La șaptesprezece decembrie a fost deschisă Librăria din Hol.

În anul o mie nouă sute nouăzeci și șapte Editura Cartier a tipărit Constantin Stere: singur împotriva tuturor într-o ediție de Alina Ciobanu, Eseu asupra poeziei moderne de Alexandru Mușina, Introducere în teoria literaturii de Gheorghe Crăciun și alte șaizeci și nouă de titluri într-un tiraj total de un milion cincisprezece mii șase sute exemplare. La treizeci martie a fost fondată Societatea Comercială Codex 2000, unicul distribuitor de carte al Editurii Cartier în România. La unu iunie a fost inaugurată Casa Cărții, prima librărie Cartier.

În anul o mie nouă sute nouăzeci și șase Editura Cartier a tipărit romanul Gesturi (Trilogia nimicului) de Em.Galaicu-Păun, Cartea rece de Irina Nechit (poeme), cartea de debut Beata în marsupiu de Iulian Fruntașu și alte cincizeci și cinci de titluri în colecțiile Rotonda, Prima mea bibliotecă, Cartier istoric.

În anul o mie nouă sute nouăzeci și cinci Editura Cartier a tipărit primele două cărți: Frumoasa lumii de Mihai Eminescu (carte pentru copii) și Lunaticul nopții scitice de Nicolae Popa în colecția de literatură română contemporană Rotonda (Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor din România și Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor din Moldova).

Gheorghe Erizanu

Ultimele știri bune despre noi vin din domeniul culturii. Deoarece cultura aici a fost așezată frumos în cavou, atunci ele vin de pe aiurea.

Juriul internaţional al Berlinalei a decis astăzi ca marele trofeu pentru scurtmetraj, Ursul de Aur, să revină filmului documentar My Uncle Tudor/ Nanu Tudor (Belgia, Portugalia, Ungaria), de regizoarea basarabeancă Olga Lucovnicova.

Douăzeci de scurtmetraje au concurat anul acesta pentru Ursul de Aur.

Născută în 1991 în Republica Moldova, cu bunici din Ural, Olga Lucovnicova a fost în Clasa de Imagine de Film și TV a profesorilor Nicolae Pojoga și Vlad Ciurea, Academia de Artă din Chișinău, secția Cinematografie. Și-a susținut teza cu filmul Nu am moarte cu tine nimic, premiat și la Festivalul Cronograf din Chișinău. Și-a continuat studiile cu o bursă Erasmus la Lisabona, Budapesta și Bruxelles. Filmul premiat la Berlinală reprezintă lucrarea sa de diplomă la masterat.

Gheorghe Erizanu

Facem 26 de ani. Ea face. Editura Cartier. Care e o jumătate din viața mea. Doar căsătoria mea e mai lungă decât viața Editurii Cartier.

Cu această ocazie, joi și vineri, 4-5 martie crt,  în Librăriile Cartier va avea loc Noaptea Cărților Deschise, ediția a XII-a. Cărțile Cartier se vor vinde la jumătate de preț (Librăria din Centru, bdul Ștefan cel Mare nr.126 și Librăria din Hol, str.București nr.68).

Librăriile vor avea un program prelungit: de la ora 9.00 până la ora 20.00.

Cu grijă față de cititorul nostru, pentru a evita îmbulzeala, NCD se va desfășura două zile. Recomandăm să Vă alegeți titlurile dorite de pe shop.cartier.md pentru fluidizare. Numărul de personae care intră simultan în librării se face conform regulamentului CNESP: o persoană la 4 mp. Dar recomandăm suplimentar, pentru siguranță, în Librăria din Hol să nu fie mai mult de 5 oameni, în Librăria din Centru – nu mai mult de 10 oameni simultan.

În librării va funcționa ozonarea spațiului.

Toți cumpărătorii sunt acceptați doar cu mască de protecție.

Decernarea Premiului Om de Cuvânt 2021. Omul de Cuvânt 2021 va fi ales dintre cei cinci finaliști în seara de vineri, 5 martie, ora 19.00, online, pe conturile facebook ale Editurii Cartier și  Librăriilor Cartier.

Nominalizări:

Bogdan Crețu, critic literar, scriitor 

Victor Fală, student

Iulian Filip, scriitor

Diana Mereșevscky, manager promovare

Stella Popa, manager promovare 

Laureații Om de cuvânt: Vladimir Beșleagă (2013), Maria Șleahtițchi (2014), Lucia Țurcanu (2015), Dorin Recean (2016), Eugen Lungu (2017), Mariana Jitari (2018), Vasile Romanciuc (2019), Victoria Cușnir (2020).

Cărțile se vor vinde în limita stocului disponibil.

Azi marcăm Ziua Mondială a Scriitorului. Instituită în 1986 de Pen Clubul englez, Ziua Scriitorului a ajuns la noi ca și cultura. Încet, anevoios, cu bife în loc de manifestații, cu Mărțișorul, care acoperea și marginaliza tot ce nu era Mărțișor. Pandemia a acoperit un pic alaiul Palatului Național și a apărut, abia-abia, anul ăsta și la Chișinău Ziua Mondială a Scriitorului. Pe net.

Și o veste tristă: celebra librărie Gibert Jeune din Piața Saint-Michel din Paris se închide. Eu nu-mi prea închipui Piața Saint-Michel fără a fi flancată de cele două (sau patru) clădiri, unde era librăria. Cu tarabele lor scoase afară, cu cărți la preț redus, cu etajele lor pline de cărți, manuale, caiete. Asfaltul avea impregnant roțile de la tarabele care în fiecare dimineață erau scoase afară, iar seara erau puse la adăpost. Librăria Gibert a crescut și s-a dezvoltat odată cu literatura și cultura franceză. A început cu un fiu de țăran, care vindea manuale pe o tarabă de lângă Notre Dames în epoca când Franța a trecut la învățământul obligatoriu și gratuit. Era mijlocul secolului XIX. A crescut exponențial în anii 50 ai secolului XX, când Franța era exportatorul nr.1 de cultură în lume. A falimentat în 2021.

Gheorghe Erizanu

Cele mai vândute cărți ale lui februarie în Librăriile Cartier:

  1. Cântecul mării, de Oleg Serebrian. Editura Cartier
  2. Contabilitatea întreprinderii, de Lilia Grigoroi ș.a. Editura Cartier
  3. Codul civil al Republicii Moldova. Ediție îngrijită de Oleg Efrim. Editura Cartier
  4. The Last and the Lost, de Aurel Cepoi. Editura Cartier
  5. Cum să rușinezi moartea, de Maria Mocanu. Editura Cartier
  6. Lumea lui Zaharia, de Nicolae Pojoga și Victor Galaușca. Editura Cartier
  7. Grădina de sticlă, de Tatiana Țîbuleac. Editura Cartier
  8. Vara în care mama a avut ochii verzi, de Tatiana Țîbuleac. Editura Cartier
  9. Singur în fața dragostei, de Aureliu Busuioc. Editura Cartier
  10. Cartea foametei, de Larisa Turea. Editura Cartier

Cele mai vândute cărți pentru copii:

  1. Din lumea celor care nu cuvântă, de Emil Gârleanu. Editura Cartier
  2. Toate întâmplările se prefac în cuvinte, de Vasile Romanciuc. Ilustrații de Ivanka Costru. Editura Cartier
  3. Mama, de Grigore Vieru. Ilustrații de Igor Vieru. Editura Cartier
  4. Când bunicul era nepot, de Aureliu Busuioc. Editura Cartier
  5. Prietenul devotat, de Oscar Wilde. Într-o nouă traducere de Lavinia Braniște. Ilustrații de Anca Smărăndache. Editura Cartier
  6. Pom înaurit. Ghicitori populare calendaristice. Desene de Lică Sainciuc. Editura Cartier
  7. Alfabetul cu povești, de Lică Sainciuc. Editura Cartier
  8. Moara de frig, de Dan Coman. Desene de Lică Sainciuc. Editura Cartier
  9. Călin, de Mihai Eminescu. Ilustrații de Igor Vieru. Editura Cartier
  10. Povestea furnicii, de Ion Druță. ilustrații de Silvia Olteanu. Editura Cartier

Gheorghe Erizanu

Şcoala Gusti face obiectul unei multitudini de contribuţii regrupate în două volume. Primul, Marginal şi experimental – Cooperativa Gusti: două decenii de cercetare în istoria sociologiei (coord. Ionuţ Butoi, Martin Ladislau Salamon, Bucureşti, Eikon,  2020), a apărut acum câteva luni; al doilea, Condamnare, marginalizare şi supravieţuire în regimul comunist. Şcoala gustiană după 23 august 1944 (coord. Zoltán Rostás, Chişinău, Cartier, 2021) a ieşit săptămâna aceasta de la tipografie. Într-un caz, ca şi în celălalt, cercetările în materie de istorie orală şi interviurile realizate încă din anii ’80 de Zoltán Rostás sunt la originea perspectivei adoptate de o bună parte dintre autori, deseori membri ai Cooperativei G. Convorbirile lui cu Stahl, publicate cu titlul Monografia ca utopie: interviuri cu Henri H. Stahl: 1985-1987 (București, Paideia, 2000), constituie actul de naştere al acestei structuri informale care se prezintă mai degrabă ca o cooperativă decât ca o instituţie academică.

CUM PUTEAI FI SOCIAL-DEMOCRAT ÎN ROMÂNIA SECOLULUI XX?

Una dintre surprizele care îl aşteaptă pe cititor este varietatea itinerarilor politice ale membrilor şi colaboratorilor Şcolii Gusti şi, mai ales, faptul că această varietate a avut o incidenţa limitată în desfăşurarea activităţilor ei.

Unii împărtăşeau o viziune a lumii conservatoare şi reacţionară, destul de răspândită în acele vremuri în Europa, alţii aveau un demers progresist şi voluntarist. „La el [Dimitrie Gusti, care publica în 1934 Sociologia militans] totdeauna cercetarea mergea cu acţiunea”, spunea H. H. Stahl (Monografia…, p. 42). Gusti a fost fondatorul Școlii sociologice de la București și a colaborat, de altfel, ani de-a rândul cu Vodă Carol, fără să fi fost „carlist”. Ernest Bernea şi Traian Herseni au aderat la un moment dat la Legiune şi au participat probabil la fărădelegile ei; Gheorghe Vlădescu-Răcoasa şi mai tânărul Miron Constantinescu au intrat în Partidul Comunist, interzis în vremea aceea. Desigur, radicalizarea legionarilor a putut jena iniţiativele Şcolii la sfârşitul anilor ’30, dar nu mai mult. Comuniştii, propulsaţi de la clandestinitate la putere după război, au jucat un rol mai curios. Ei au participat la marginalizarea sociologiei, considerată o disciplină burgheză, după care tot ei au favorizat, dacă nu un fel de renaştere, cel puțin o reintegrare a membrilor Şcolii monografice în circuitele academice şi o revalorizare a contribuţiilor lor. Pentru fondatorul şi principalul animator al Şcolii, politica pare să fi fost mai ales un mijloc de a-i lărgi influenţa. Dimitrie Gusti nu a participat însă la guvernul lui Maniu doar ca expert, precizează Rostas, ci şi din afinitate cu programul ţărăniştilor (Marginal…, p. 11). În acest context, H. H. Stahl (1901-1991) ocupă un loc aparte. „Cazul” lui m-a ajutat să încerc să găsesc un răspuns la o întrebare care mă sâcâia de mult: Cum puteai fi social-democrat în România secolului XX?

CONFESIUNILE UNUI SOCIAL-DEMOCRAT „VĂRSAT LA COMUNIȘTI”

„Ultima oară când l-am văzut [e vorba de Petrişor Viforeanu], se înscrisese în Partidul Comunist,” îşi aminteşte Stahl. „Eu eram în Partidul Social-Democrat, dar vărsat la comunişti. Şi a fost o şedinţă de partid la care a fost şi Viforeanu şi acolo el a fost criticat pentru că păstrase oareşicare legături cu oameni din legaţia engleză, sau aşa ceva. Și el a vorbit acolo în şedinţă, s-a apărat, nu ştiu ce, mă rog, s-a trecut peste treaba asta… Am plecat de la şedinţă, eram bun prieten cu el. L-am luat aşa, de braţ, şi am mers cu el pe culoarele facultăţii până când ne-am despărţit. El s-a întors acasă şi s-a împuşcat, chiar în noaptea aceea. Cred că sunt ultimul om cu care a vorbit. S-a dus acasă, şi-a scos cămaşa ca să nimerească exact inima şi s-a împuşcat. A fost din partea lui o catastrofă, o prostie, fiindcă mai putea încă să facă treabă bună” (Monografia…, p. 244).

Fiu al unui procuror general, ginerele lui Istrate Micescu, avocat şi profesor conferenţiar renumit, fost coleg de clasă cu Mircea Eliade, Petrişor Viforeanu a colaborat în mai multe rânduri la anchetele Şcolii monografiste în calitate de civilist. Tentaţia mare este ca, pornind de la acest episod sinistru, care a avut loc  în 1948, să glosăm în jurul unor consideraţii de ordin moral. Greu însă, la mai bine de o jumătate de secol distanţă, să te mulţumeşti cu asemenea consideraţii, care oricum nu au cum avantaja pe vreunul dintre cei doi protagonişti.

[Întâmplarea face să o fi cunoscut bine, copil fiind, pe văduva lui Petrişor Viforeanu, Marie-Anne (Mariana), care tocmai se recăsătorise cu unchiul meu, Titus Vasilie Lemeny. Au locuit o vreme la noi în casă, la mansardă. Aceasta se întâmpla la sfârşitul anilor ’50, într-o perioadă în care, printre cei care ne vizitau, unii care tocmai ieşiseră de la închisoare riscau să se întâlnească cu alţii care urmau să fie arestaţi. Ignoram în ce condiţii a murit Petrişor Viforeanu. Cum a ajuns o persoană cu background-ul lui să adere la Partidul Comunist ? Cum se face că Stahl nu a găsit alceva mai bun de spus despre prietenul său decât că ar fi putut face încă treabă bună? De ce s-a arătat Stahl aşa de expeditiv, evocând noua lui apartenenţă politică? Cam astea au fost întrebările care mi-au trecut prin cap pe moment şi la care am renunţat repede să mai caut un răspuns definitiv.]

Mai stimulant pe plan intelectual este să încerci să înţelegi cum un personaj precum Stahl, proaspăt „vărsat la comunişti”, după cum constata el însuşi ironic,  a putut fi social-democrat de-a lungul deceniilor care au precedat şi a celor care au urmat acestui annus horribilis pentru multe nume sonore din interbelicul românesc. Departe de a fi eroic, itinerariul său permite descoperirea unui aspect al orientărilor şi  angajamentelor politice de stânga din România secolului trecut prea des pierdut din vedere. Pentru a-l reconstitui trebuie să jonglezi cu informaţii care provin din registre diferite: amintirile lui publicate în 1981 şi mai ales interviurile realizate de Rostas puţin înainte de decembrie ’89;  şi, pe de altă parte, documentele  apărute sub diferite forme în perioada comunistă, precum articolele din presă şi raporturile întocmite de funcţionarii aparatului de securitate, conservate în arhive. Acestea din urmă sunt uneori mai preţioase decât  amintirile şi mărturiile raportate. Stahl însuşi sugerează limitele acestora atunci când spune, referindu-se la anchetele de teren (dar asta poate fi aplicat şi la propriile lui memorii): „Nu poţi să ai încredere în propria ta memorie. (…) Memoria este o grilă pe care ţi-o pui şi reţii numai ceea ce-ţi convine, ceea ce ţi se potriveşte, se potriveşte cu preocupările tale sau cu interesele tale” (Monografia…, p. 243).

DERUTA ANUNȚATĂ A SOCIAL-DEMOCRAȚIEI DE DUPĂ 23 AUGUST 1944

Aşa cum reiese din cercetările întreprinse de membrii Cooperativei G, Stahl a fost mai degrabă un simpatizant convins şi un entuziast aparte decât un militant social-democrat. El nu a căutat să se impună pe plan ideologic sau să joace un rol politic, iar intervenţiile lui în dezbaterea publică pe teme politice sunt rare şi măsurate. Atunci când a încercat să facă la rândul lui politică, în primii ani de după război, a fost mai ales în ideea de-a relansa Şcoala sociologică de la Bucureşti, de a cărei importanţă pe plan intelectual era convins şi de a cărei supravieţuire depindea propriul său parcurs profesional.

Împreună cu fratele său vitreg, Şerban Voinea, ajuns membru în comitetul central al Partidului Social-Democrat după război, a publicat în 1947 la editura PSD o Introducere în sociologie care reia manualul destinat şcolilor secundare, editat în 1945 de Ministerul Educaţiei. Această nouă ediţie completată afişează un caracter politic mai pronunţat şi include capitole noi precum „Karl Marx şi concepția materialistă a istoriei”. Contrastul cu publicaţiile anterioare este frapant, chiar dacă interesul lui Stahl pentru materialismul istoric era cu mult anterior. Compatibilitatea materialismului istoric revendicat de Stahl cu schema teoretică a profesorului Gusti rămâne o temă insuficient explorată, scrie și Alina Juravle în concluzia biografiei politice consacrate lui Stahl (Condamnare… p. 139). Aceeaşi autoare a publicat în Sfera politicii, n° 175 „Henri H. Stahl, un sociolog social-democrat”, text disponibil pe pagina Cooperativei Gusti.

Tratând problema cooperaţiei, el critica în două articole apărute în 1942, în ziarul Timpul, soluţia adoptată în URSS : „Pe vechiul fond al latifundiei boiereşti, cu moravurile iobăgiei medievale, au introdus tractorul comunismului sătesc primitiv, sovhozul şi colhozul. Operația a fost făcută cu cele mai moderne mijloace ale siluirii propagandistice, împreunate cu cele mai barbare metode ale batjocurii individualității umane. Sistematic s-a distrus tot ce le putea sta în cale (…). Iar formula lor «socialistă» este o imensă minciună sub care se ascund, în forme contabile extrem de savante, vechile moravuri de exploatare, a iobagului dator cu clacă și dijmă unui boier latifundiar care de data aceasta este desumanizat și, deci, inuman: Statul El însuși” (Condamnare…, pp. 109-110).

Prefaţa Introducerii în sociologie era semnată în mai 1947. Reacţia „oficială” nu va întârzia. Un tânăr student la sociologie, viitorul istoric şi critic literar Paul Cornea (1923-2018), va publica în Contemporanul un rechizitoriu fără drept de apel, de pe poziţii marxist-leniniste ortodoxe, datat 26 septembrie 1947 (Condamnare…, p. 116). Tentativele lui Stahl de-a se adapta noilor condiţii istorice de după război, conservând un minim de autonomie, „de a recupera pe o linie social-democrată clasică sociologia gustiană”, cum scrie Zoltán Rostás (Condamnare…, p. 18), s-au soldat deci pe moment cu un eşec usturător. Stahl va fi dat afară de la facultate, carnetul său de partid nu va fi confirmat în 1952, mai mulţi dintre foştii lui colegi arestaţi vor muri în detenţie. „Toată mişcarea asta [generată de Şcoala Gusti] a fost asasinată. Pur şi simplu. N-a murit de moarte bună” (Monografia…, p. 83). Totuşi, perseverenţa sa, precum şi complicitatea unora dintre persoanele bine plasate în ierarhia comunistă, care îl apreciau sau aveau nevoie de el, se vor revela eficace. Principalele lui lucrări au fost până la urmă publicate: cele trei volume de Contribuţii la studiul satelor devălmaşe româneşti, între 1958 şi 1965, şi Teorii şi ipoteze privind sociologia orânduirii tributale, în 1980. Ele au apărut, desigur, cu concesiile de rigoare, ceea ce va deveni jenant după ‘89, motiv pentru care fiul său, antropologul Paul H. Stahl, s-a simțit obligat să reamintească cititorului în noile ediţii aceste constrângeri şi chiar să suprime anumite referinţe prea compomiţătoare. În aceste contribuţii, care până la ora actuală nu s-au bucurat de atenţia cuvenită, Henri H. Stahl avansează ipoteze şi explorează piste originale şi stimulante privind o istorie socială a ţărilor române care rămâne să fie scrisă.

H. H. STAHL, UN PROFIL POLITIC SUI GENERIS ÎN PERIOADA INTERBELICĂ

Un lucru reiese clar din conversaţiile lui cu Zoltán Rostás între 1985 şi 1987, deci într-o perioadă în care ele erau destinate să fie publicate când vor veni „vremuri mai bune” (Monografia…, p. 5): pe plan politic, în ajunul schimbărilor de după 23 august 1944, el avea deja un net profil social-democrat, profil pe care l-a păstrat în ciuda vicisitudinilor cu care a fost confruntat şi a concesiilor pe care le-a făcut pe urmă. Un profil sui generis din multe puncte de vedere. Adeziuna sa la ideile social-democrate nu era nicidecum deconectată de problemele cu care s-a confruntat pe plan profesional în echipele de cercetare monografică, între 1925-1933, şi chiar în materie de acţiune  socială, sub egida Fundaţiei Culturale Carol al II-lea, între 1934 şi 1939. „Eram duşman înverşunat al marilor boieri şi al latifundei, eram convins că trebuie să dispară treaba asta; dar înlocuită prin această, poate utopică, credinţă în capacitatea de organizare şi creaţie a maselor ţărăneşti. Dacă este cineva să le conducă şi cine să le îndrume” (Monografia…, p. 296).

Pentru a evita orice neînţelegere, acest credo, oarecum contradictoriu, merită câteva precizări. În primul rând, trebuie amintit ce înţelege Stahl prin „masele ţărăneşti”: „El [Marin Preda] ştie un singur tip de sat. Un sat de mitocani, de fapt, nu un sat de ţărani. Dar, în realitate, este o varietate extraordinară, de la om la om, de la sat la sat, sunt cu totul alte viziuni ale lumii. Nu se poate compara unul cu altul. Și este un spectacol prodigios să compari felul cum gândeşte un plutaş de pe Bistriţa, de pildă, cu un fost clăcaş din Bărăgan. Altă lume. Sau un oier, sau un olar. Cu totul altă lume. Alceva.” (Monografia…, p. 121). Stahl nu provine din mediul ţărănesc, ceea ce în ochii lui nu alimentează vreun complex social, ba dimpotrivă, constituie un atu în anchetele pe teren: „Nu se miră, de pildă, un cercetător, care a venit de la sat, de viaţa satului. Nu are şocul acesta” (Monografia…, p. 69). Țărănimea nu e idealizată: „De pildă, la ‘907 a fost o răscoală a ţăranilor. Răscoală, răscolă, dar ce te faci cu această credinţă a tuturora că răscoala se face pentru că a venit un ordin de sus. Nu este o idee a lor, e ordin să se facă. De la cine? Cineva de foarte sus…” (Monografia…, p. 227).

[În mai multe rânduri, Stahl evocă mişcările mistice populare care, „la vremea aceea de criză socială, erau simptomele unei crize sociale” (Monografia…, p. 227). Despre Zelea-Codreanu, el scrie: „Este unul dintre puținii români care a reuşit să provoace un curent de mistică socială. Nu ştiu cum or fi fost pe vremuri paşoptiştii, că ei au avut… se zice că ei ar fi avut darul să provoace un curent de mistică politică” (Monografia…, p. 162).]

„Cine conduce, cine îndrumă?” La această întrebare, practica de cercetare şi de intervenţie socială în cadrul Şcolii şi mişcării Gusti sugerează un prim răspuns. Retrospectiv, Stahl caracterizeaza această activitate din perioada interbelică ca o formă de „inginerie socială” (Monografia…, p. 167). În acelaşi timp,  „ridicarea satului prin el însuşi” joacă un rol cheie în ideologia şi practica Şcolii Gusti, insistă Dumitru Sandu în comunicarea sa (Marginal…, pp. 83-107). „«Satul de obicei este mut. Dacă şti să-l asculţi, el vorbeşte», scria Stahl, care era adeptul educării «îndoită… a satului de către echipă, dar mai ales a echipei de către sat». Educaţia prin dialog, de care va vorbi mai târziu, în anii ’70, cu folos şi succes, Paulo Freire, capătă la H. H. Stahl, în anii ’30, numele de «educaţia îndoită»” (Marginal…, p. 91).Cei angajaţi în acțiunea de ridicare a satului sunt prezentaţi mai degrabă ca un fel de experţi care nu fac, sau nu ar trebui să facă, politică. În perioada monografiilor, Stahl nu se va implica politic, de altfel, decât o singură dată, contra abuzurilor societăţilor anonime forestiere cu capital străin în Vrancea, în perioada  cercetărilor de la Nerej (Marginal…, p. 343). Ori, elaborarea monografiilor, munca de teren şi, mai târziu, acţiunea socială pe scară largă, nu au fost posibile decât graţie unor susțineri instituţionale de anvergură: Facultatea de Sociolologie de la Bucureşti, diversele societăţi fondate de Gusti mai întâi, Fundaţia Culturală şi statul român însuşi prin legea serviciului social. Acest compromis este căutat şi asumat de  Stahl: „Problemele sociale nu le rezolvă statul. Eu am adoptat poziţia foarte clar spusă a social-democraţilor. Nu se poate face pe calea reformelor o soluţionare a problemelor sociale. Se poate face însă o permanentă îmbunătăţire a lor” (Monografia…, p. 293). Acelaşi Stahl precizează: „Statul nu este chemat să facă pe proprietarul. Proprietari sunt oamenii care lucrează efectiv. Și statul nu poate decât să le puie la îndemână îndrumări juste, să ridice cultura, adică şcoli, să acorde credite. Asta poate să o facă, dar mai multe nu” (Monografia…, p. 297). După care conchide astfel: „Soluţia clară, social-democrată, este socializare, nu etatizare… Totul depinde, chiar în soluţia etatizării, de ce caracter are statul. Că dacă statul e unul despotic, mulţumesc. Dacă statul e democratic, mai stăm de vorbă. Deşi soluţia cea bună este socializarea mijloacelor, aşa cum a spus Marx, socializarea mijloacelor, nu a spus etatizare. Nu a spus etatizare! Dimpotrivă, el mergea la desfiinţarea statului” (Monografia…, p. 298). „Și atunci unde a intervenit ruptura între el şi Bakunin?”, îl întreabă Zoltán Rostás. Stahl nu răspunde la întrebare, dar reacţia lui indică clar opţiunea sa reformistă: „Bakunin era pentru revoluţie (…). Lenin e bakuninist, fără nicio îndoială” (Monografia…, p. 293).

[Pentru o critică a poziţiei social-democrate privind asocierea autorului „tezelor din aprilie” (1917) cu fondatorul socialismului libertar, a se vedea Laslo Sekelj, „Bakounine et Lénine”, în Iztok, nr. 9, septembrie 1984.]

SOCIAL-DEMOCRAȚIA CA UTOPIE LA H.H. STAHL: REVELATORUL AUSTRO-MARXIST

Dincolo de argumentele raţionale şi constatările realiste, deseori dezabuzate, pe care le aliniază în confesiunile sale, se poate citi la Stahl, în filigran, o relaţie pasională cu social-democraţia, cu reprezentanţii şi adepţii ei. Frapant este ataşamentul particular, foarte selectiv la el, pe care îl manifestă pentru anumiţi social-democraţi cu care a fost în contact, care l-au inspirat şi l-au impresionat de-a lungul secolului. Destinul fratelui său, lider social-democrat, care a negociat cu comuniştii un post la Berna, unde a ales exilul în 1948, este sobru relatat. În regulă generală, el evită să se pronunţe asupra convertirii la comunism de după 23 august 1944 a celor la care uneori te puteai aştepta cel mai puţin din generaţia sa. Replica cinică a lui Ștefan Voitec la închiderea şcolii studenților social-democrați de la Breaza, raportată de Stahl – „Nu înclinăm stagul, ci numai îl înfăşurăm, păstrându-l pentru zile mai bune” (Monografia…, p. 235) –, este mai degrabă o excepţie. Chiar şi comuniştii nou-veniţi la putere sunt rar evocaţi, Stahl mulţumindu-se să precizeze, vorbind de Lucreţiu Pătrăşcanu sau de Belu Zilber, că aceştia fuseseră „comunişti-comunişti” (Monografia…, p. 226).

În schimb, el nu încetează cu laudele atunci când vine vorba de o serie de personaje care au toate în comun apartenența, sub o formă sau alta, la curentul austro-marxist. Tendinţa de a-i pune în valoare cu orice preţ pe aceşti social-democraţi, ardeleni şi bucovineni în majoritatea lor, în timp ce atâţia alţii sunt ignoraţi sau chiar de-a dreptul caricaturizaţi, este pe alocuri deconcertantă. De altfel, Stahl era bucureştean. Regăţeanul Titel Petrescu „era totuşi un om de totală bună credinţă, dar i se zicea că este socialist cu lavalieră… Era un sentimental” (Monografia…, p. 39). Stahl îi preferă acestuia pe transilvănenii Jumanca şi Flueraş, care vor sfârşi şi ei în puşcărie pentru că s-au opus „unificării mişcării muncitoreşti”, refuzând să participe la alegerile din noiembrie 1946 pe listele controlate de Partidul Comunist. „Am avut prilejul să asist la discuţii între conducătorii sindicatelor sau ai secţilor socialiste din Transilvania. Erau bine puşi la punct” (Monografia…, p. 163). Până şi un „transilvănean habotnic român”, cu vederi conservatoare, precum autorul Statelor unite ale Austriei Mari (1906) este omagiat. Teoria lui Aurel Popovici „în problema minorităţilor merită să fie restudiată şi pusă la punct” (Monografia…, p. 316). Proiectul federal, „un stat socialist, multinaţional, cu centrul la Viena, şi care să cuprindă toate statele de pe cursul Dunării”, pare să fi avut şi preferinţa lui până la sfârşitul vieţii, când i s-a destăinuit lui Zoltán Rostás: „Eu am rămas cu idealul austro-marxist” (Monografia…, p. 318).

Cele şase luni petrecute la Viena la sfârşitul studiilor de stenografie şi serviciul militar par să fi jucat un rol determinant în itinerariul său politic – şi nu numai politic –  ulterior. Metodele aplicate la casa de cultură proletară pe care o frecventa cu asiduitate, unde îşi vor face apariţia „cei mai vestiţi profesori din Viena”, şi une îl va întâlni pe Otto Bauer şi alte personalităţi socialiste din curentul austro-marxist, vor fi acelea din care mai târziu se va inspira în acţiunile culturale în mediul  ţărănesc, preponderent într-o ţară ca România. Din acest punct de vedere, faptul că el a fost preocupat, din convingeri socialiste, mai ales de problemele ţărănimii, în timp ce proletariatul urban era principala referinţă a socialiştilor şi a marxiştilor în particular, nu are nimic paradoxal. „Pot să mărturisesc că ideea mea de bază  am învăţat-o acolo, în Kulturheim-urile vieneze, organizate de primăria socialistă a Vienei” (Monografia…, p. 33). În odăile şi atelierele acestora, în care puteai intra fără să te întrebe nimeni ce cauţi şi ce vrei,  a învăţat tânărul Stahl că „marele meşteşug este să-l laşi pe unul dintre ţărani să vorbească, să facă el prelegerea şi să o facă, în acelaşi timp, într-un chip plăcut”, nu să aduci un conferenţiar de la centru! „Și atunci aşa s-a şi făcut. S-au dus campanii în legătură cu problemele maternităţii, ale creşterii copilului, problemele bolilor endemice… Mă rog, toate socotelile, rând pe rând, care erau într-adevăr problemele reale în satul respectiv, trebuia găsită forma în care să se prezinte aceste lucruri în chip plăcut” (Monografia…, p. 33).

Titlul ales de Zoltán Rostás sugerează în mod foarte inspirat, cred, demersul ştiinţific al Şcolii Gusti şi al lui H. H. Stahl în special: Monografia ca utopie. Pentru a evidenţia caracterul original al demersului politic al lui H. H. Stahl, formula „social-democraţia ca utopie” nu mi se pare prea deplasată, mai ales când ne gândim la afinităţile pe care acesta le-a întreţinut o viaţă întreagă cu curentul austro-marxist şi rolul experimentului proletar vienez pe plan metodologic în anchetele sociologice şi acţiunile culturale întreprinse în cadrul Școlii Gusti. Un lucru este sigur: înainte, ca şi după 23 august 1944, alternativa pentru el nu era liberalismul, în sensul în care este folosit acest termen, cu sau fără prefixul „neo”, în România postdecembristă, ci o formă de socialism bazat pe reforme şi pe o participare efectivă a oamenilor la treburile publice. Cât despre aplicabilitatea unui proiect social-democrat, în sensul în care îl concepea el pentru ţara în care trăia şi care constituia terenul lui de cercetare exclusiv, Stahl nu nutrea multe iluzii, fără însă ca asta să-l facă să renunţe la convingerile sale şi la căutarea posibilităților concrete de a le pune în practică. În acest sens, programele şi reformele sociale promovate de o gamă mai largă a clasei politice interbelice româneşti decât avem tendinţa să ne-o închipuim azi – de la ţărănişti la social-democraţi – constituie un precedent care merită să fie luat în considerare într-o Românie postcomunistă în care simpla idee de cooperaţie şi manifestarea vreunui interes pentru un proiect comun şi solidar sunt metodic marginalizate. Eforturile Cooperativei Gusti de a pune în valoare această moştenire din perioada interbelică sunt deci cu atât mai meritorii.

P.S. M-am întâlnit de două ori la Paris, în 2005, cu fiul lui Henri H. Stahl, antropologul Paul H. Stahl (1925-2008). În lungile discuţii centrate pe spaţiul balcanic pe care le-am avut, am fost surprins să-l aud evocând cu insistenţă, dar şi cu un anumit aer misterios, rolul pe care, mai ales împreună cu colegul său Isaac Chiva, l-ar fi jucat în acţiunile de solidaritate cu social-democraţii în clandestinitate din România înainte de 1989. M-am tot gândit să fac cu el un interviu despre asta dar, până la urmă, nu l-am făcut, probabil datorită unei întâlniri care m-a contrariat mult timp.

La câteva luni după evenimentele din decembrie ‘89 a avut loc o conferinţă-dezbatere despre evoluţia situaţiei politice din România, la care era prezent și un mic grup de social-democraţi români din exil, de-al căror nume nu-mi amintesc. (Vladimir Krasnoselski, care colabora la Europa Liberă, şi Duiliu Vinogradski erau două nume care circulau în legătură cu social-democraţii români din Elveţia. Nu am avut ocazia să-i cunosc). Eu fusesem invitat să intervin de un grup anarhist de la Lausanne, care luase parte la campania de solidaritate cu membrii Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din România (SLOMR), persecutaţi în ţară. Bucuros să întâlnesc români angajaţi la stânga, am fost surprins de prestaţia lor favorabilă FSN-ului şi echipei Iliescu-Roman. De unde atâta bunăvoinţă pentru o formaţiune şi două personaje care reprezentau atunci tocmai acele sectoare ale PCR-ului omniprezente în fostul aparat de stat? Meritau membrii acestor sectoare, care încercau să se recicleze, de voie unii, de nevoie toţi ceilalţi, o astfel de solicitudine? Nu cumva interlocutorii mei social-democraţi credeau că venise în fine momenul să se producă un „remake” al operaţiei din 1948 când social-democraţii au fost absorbiţi de comunişti? Un remake în care rolurile ar fi fost inversate şi care le-ar fi permis să-şi ia revanşa? Asta a fost impresia mea atunci. Bineînţeles, lucrurile nu s-au petrecut cum ar fi putut să creadă ei din naivitate, dar poate şi cu o doză de cinism. Câţiva ani mai târziu, modestul PSD „istoric” a fost, de altfel, absorbit de proaspăt înfiinţatul PSD, care obţinea astfel şi viza pentru adeziunea la Internaţionala socialistă. Inutil de precizat că consideraţiile de ordin doctrinar, ideologic, istoric, au jucat un rol mai degrabă ornamental în desfăşurarea acestor evenimente.

Acestea fiind zise, după lectura convorbirilor între Zoltán Rostás şi H. H. Stahl, regret că nu am reluat legătura cu fiul acestuia din urmă. Performanţele şi contra-performanţele social-democraţiei fac şi ele parte din istoria stângii.

Un text de Nicolas Trifon, publicat în Pagini libere (Cluj)

Gheorghe Erizanu

Sunt și vești bune. Din cultură.

  1. Romanul Tatianei Țăbuleac Vara în care mama a avut ochii verzi, după ce a fost tradus și apărut în franceză, spaniolă, norvegiană, apare în martie și în traducere germană. La Editura Schoffing & Co. În traducerea scriitorului Ernest Wichner. Care a tradus în germană mai mulți scriitori români, printre care Max Blecher, Norman Manea, Ana Blandiana, Dumitru Țepeneag, Nora Iuga. Pentru versiunea în limba germană a romanului America de peste pogrom, de Cătălin Mihuleac, Ernest Wichner a luat Premiul Târgului de Carte de la Leipzig 2018, categoria carte străină, traducere.
  2. Tot în martie apare la Editura Kraina Ksiazek din Polonia Vara în care mama a avut ochii verzi. În traducerea lui Dominik Matecki.
  1. Romanul Bumerang, de Lilia Bicec-Zanardelli, după ediția italiană din 2018 de la Editura Europa, apare într-o nouă ediție la Editura Another Coffee Stories.

Ediția română a romanului Vara în care mama a avut ochii verzi, de Tatiana Țîbuleac, a apărut la Editura Cartier, în colecția Rotonda, în 2017. Urmat de mai multe ediții.

Romanul Bumerang, de Lilia Bicec-Zanardelli, a apărut la Editura Cartier, în colecția Rotonda, în 2016.

Gheorghe Erizanu
Ion Druță. Credit fotografic: Valeriu Volontir

Nu a dovedit  să se potolească  bine focul  războiului, nu a dovedit să se usuce cerneala pe actul  restabilirii Republicii  Sovietice Socialiste  Moldovenești, că neînțelegerile dintre cele două maluri ale Nistrului au și început. Pe malul stâng locuiau cel mult o cincime din totalul de populație a ținutului  Basarabia,  dar și în cincimea ceea mai puțin de o treime erau moldoveni pe când în Basarabia, cu o populație de peste două milioane,   în momentul unirii, moldovenii formau peste 70 de procente. Nemaivorbind  că  Tiraspolul, capitala malului stâng, era un copil din flori față de bătrânul Chișinău și moldoveni, în capitala așa-zisei Republici Autonome Moldovenești,  erau mai puțin de două  procente.

Scânteia, care tot timpul aprindea focul discordiei,  era  pretinsul rang de maturitate politică al cincimii de peste Nistru, care se considerau  cetățeni sovietici, jurați cu trup și suflet cauzei construirii comunismului,  pe când majoritatea covârșitoare a basarabenilor habar nu aveau de cei aceea comunism, și trebuiau educați  temeinic, cu toate mijloacele clasei proletare, pentru a-i ajuta  să devină și ei  cetățeni sovietici.

Șantiștii, așa îi numeau basarabenii pe cei de pe malul stâng,  pentru că vorbeau o limbă total deformată, tovarășii șantiști, cum au trecut Nistru călare pe tancuri, de  pe tancuri au și început anevoiosul proces de  educare și reeducare.  Amărâta țărănime dintre Nistru și Prut,   trecuți  fiind prin multe în decursul istoriei sale zbuciumate,  au zis – mă rog, dacă  așa ni se întoarce soarta,  fie și așa. Pe le adunările generale  ridicau cu toții  mâna,  așa se vota în primii ani de după război.  Iată însă că prin ulicioarele  Chișinăului au apărut  câțiva  intelectuali,  care nu au ridicat mâna. Ei nu că ar fi  avut ceva împotriva tancurilor cu stele roșii, nu că ar fi pus la îndoială rolul de eliberatori ai Armatei Roșii, ei pur și simplu au rămas resemnați, cu mâinile lăsate liber în lungul trupului. 

Malul stâng atât aștepta. 

S-a încins o luptă grea,  istovitoare, ce a ținut ani de zile, ba care se mai resimte pe alocuri și azi. Pe linia întâi, numită deseori linia de foc, se situau scriitorii. Mulți se întrebau atunci,  se mai întreabă și acum, fiind de același neam,  ce nu puteau împărți scriitorii de pe cele două maluri,  ce  tot   luptau cu atâta înverșunare  frate cu frate? Simplificând lucrurile la maximum, pentru a le limpezi, vom spune că malul stâng  cerea elevilor de pe malul drept, care ajunsese  deja în clasa a cincea, să se înscrie în clasa a doua și să le iei pe toate de la început.

Măi tovarășilor măi, le ripostau basarabenii, ceea ce ne cereți voi e curată nebunie. Așa ceva e împotriva legii naturii, împotriva rațiunii, împotriva firii omenești.    Cum se poate  coborî  în clasa a doua, după ce ai absolvit  clasa a cincea ?! He,  râdeau  șiret pe sub mustață  comisarii de la Tiraspol. Gândiți greșit, tovarășilor.  Regimul burghezo-moșieresc zace în voi claie peste  grămadă. Una e să termini școala primară cu portretele lui Lenin și Stalin puse pe peretele din față și cu totul alta e să faci patru clase  cu regele și regina puși în fața copiilor. 

– Măi nenorociților,  urla malul drept, tabla înmulțirii nu are nimic comun cu portretele de pe perete!! Nouă ori nouă fac optzeci și unu, oricine  ar fi acolo pe perete. He, rânjeau comisari de la Tiraspol,   asta e doctrina partidului menșevic-troțkist, care repetă tot timpul că cifrele nu au nimic cu politica, pe când  partidul comunist bolșevic a susținut cu tărie și susține până pe ziua de azi,  că una e tabla înmulțirii  cu  conducătorii noștri, Lenin și Stalin, și  alta e  tabla înmulțirii  cu rege și regină. Sunt două lumi care se exclud reciproc.

-Care e diferența între aceste două lumi?

-Diferența  e aceea, că, dacă tu nu ești de acord cu mine, atunci pe loc devii  dușman înverșunat al poporului, iar dușmanii poporului, potrivit directivei tovarășului Stalin, urmează a fi nimiciți sau deportați.

   -Și dacă noi refuzăm să ne înscriem în clasa a doua, ce veți face cu noi? Ne puneți la perete sau ne deportați?

 -Пока что, sfatul nostru prietenesc, tovărășesc – cât nu e târziu,  fuga repejor la școală de vă înscrieți în clasa a doua…

 Sărmanii basarabeni… Nimănui-i nu-i place să fie prostit, sau, ceea ce e și mai trist, să se lase prostit de alții, să se facă a nu știe, ceea ce cunoaște perfect. Până la urmă te vor trăda fața, ochii, comportamentul.  Timpul trece, elevii din a cincea nu se prea  grăbesc să revină în a doua. Băncile pregătite pentru ei  rămâneau mai mult goale, clasele pustii.

 După care,  firește, așa cum a dispus  tovarășul Stalin, au urmat   groaznicele deportări din 1941, și cele mult mai masive  din 1949.

                                                      +++

La începutul lui 1953, peste opt ani după război, în  Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, atmosfera celor două  valuri de deportări țineau sub o  imensă presiune viața politică și culturală. Educarea și reeducarea mergeau cu greu, băncile din clasa a doua mai rămâneau pe jumătate pustii și pentru a completa clasa,   pe 5 martie mai căzu un val de deportări.  Lupta între cele două maluri ale Nistrului, care și așa era numai foc și pară, în vara lui 1953 s-a încins cum nu se mai poate.

Un amplu articol din Sovetscaia Moldavia cere deportarea scriitorilor menșevic-troțkiști în frunte cu președintele lor, poetul Andrei Lupan. Panică printre basarabeni. Poeții mai slabi de înger umblau să se sinucidă. Lupan pleacă în taină la Moscova. Fadeev  cere audiență urgentă la Stalin. Работайте спокойно,товарищи. Furtuna trece, basarabenii oftează ușurați, dar norii, norii ceea  negri și fioroși, rămân pe cer.  

Scriitorii șantiști, total dezamăgiți că li s-a ignorat inițiativa, nu numai că nu renunță  la luptă,  dimpotrivă, ei schimbă tactica,  trec la atac cu baioneta,  anunțându-și  public   tainicele sale doleanțele. Dacă toată conducerea republicii, inclusiv toți miniștrii, sunt de pe malul stâng, cum se poate ca Uniunea Scriitorilor, unul din principalele focare ideologice, să fie pe mâna scriitorilor  menșevic-troțkiști, care niciodată nu au văzut cu ochi buni puterea sovietică? Rânza Carpaților  zace în oasele lor,  și dacă noi  nu i-am putut goni în exil, de ce nu i-am detrona la   congresul din anul viitor,  pregătirile pentru care  deja au și început?!

 Nopțile, prin bucătării, pe la răscruci,  cât mai pe ascuns, cât mai departe de ochii lumii,  așa cum fac adevărații comuniști, scriitorii de pe malul stâng   pregăteau  o totală revanșă.  Figura principală, care urma să vină în fruntea Uniunii Scriitorilor în locul lui Andrei Lupan, a fost desemnată de conducerea republicii încă în 1949,  când, după cel de-al doilea val de deportări,  în ajunul sărbătorilor din octombrie, prozatorul  Ion Cana a fost decorat cu cea mai înaltă distincție în Uniunea Sovietică, ordinul Lenin.

 Era  unicul scriitor în  Moldova decorat cu această înaltă distincție și, prin urmare, el și numai el  urma să ocupe cabinetul de Președinte al Uniunii Scriitorilor.   Era ca și cum deja a și fost ales. Se vorbea prin oraș că scriitorii șantiști, întâlnindu-l, mai în glumă, mai în serios, i se adresau cu  ”tovarășe Președinte”. Totul era  pregătit pentru a lua frâiele culturale în totalitatea lor. Malul stâng, împreună cu conducerea republicii, au  și stabilit  cine va fi viitorul  Secretar al  Uniunii cine va prelua conducerea revistei ”Octombrie” , care va fi  componența colegiul redacțional al revistei. Distracția supremă a moldovenilor a fost și rămâne  repartizarea posturilor.

Unica problemă, care umbrea oarecum întreaga operație, era  modesta  operă a tovarășului Canna. Moscova deseori îi dădea de înțeles malului stâng, că având  un asemenea bagaj de creație, numai poezii și povestioare, ei nu pot pretinde la conducerea Uniunii Scriitorilor din Moldova.  Într-adevăr, cu o povestioară modestă ca ”Mama”, care, aici la Chișinău  mai treacă-meargă, dar acolo sus, la Moscova, în lumea mare a literaturii sovietice, unde domnesc epopeile precum ”Tihii  Don”, ”Dauria”, ”Port Artur”, acolo cu povestioare mici nu ai nicio trecere, nimeni nu te ia în seamă.

 Această lacună trebuia eliminată și cât mai grabnic.  Era nevoie urgentă  de un roman-epopee,  de un  epos  moldovenesc, narodnic, revoluționar,  cât mai mustos, cât mai colorat, cât mai voluminos. Din păcate,  Ion Canna, fiu de țăran din satul Goian  de lângă Dubăsari,  făcea parte  dintre moldovenii de cursă scurtă. De felul lui  era cam mulău,  încet la vorbe, încet la fapte, și, firește, încet la scris.

 Era însă comunist și asta hotăra totul.  Partidul sună mobilizarea. Comunistul Ion Canna a fost purtat și încurajat prin înaltele cabinete,  i s-au creat toate condițiile posibile,  totul i se aducea  pe tavă,  punându-i-se o singură condiție –  zilnic la masa de scris. Pentru a-i da  avânt, a fost întărit în forurile superioare până și  titlul viitorului epos, titlul propus de tovarășul  Ion Canna  – ”Dimineața pe Nistru”. Așa s-a hotărât că se va numi.

 În scopul   promovării  și răspândirii viitoarei  capodopere, au fost trimiși emisari în capitala Uniunii Sovietice,  după numeroase consultări la toate nivelurile posibile  a fost adus  de la Moscova  tovarășul Fabian Garin, membrul al Uniunii Scriitorilor din Moscova, prozator, afacerist,    traducător, specializat în promovarea operelor naționale pe plan unional și chiar internațional. Avea  legături  solide și influente în toate revistele și editurile centrale.

 Ajungând la Chișinău, Fabian Garin  a fost întâmpinat cu onoruri la care nici nu se aștept, și  aranjat  în condiții de mare boier. Orice dorință a lui era satisfăcută  înainte de-a fi fost rostită până la capăt, așteptându-se de la el un singur lucru –  eposul. Hai tovarășilor, partidul așteaptă,  cititorul așteaptă, întreg poporul așteaptă  eposul moldav  care va da o nouă față, o nouă realitate, un nou avânt republicii.  Să nu mai umble pe străzile Chișinăului basarabenii  îngâmfați  cu Universitățile lor. Institutul pedagogic de la Trișpolea, iaca așa cum este el,  dar   le va da chișca  basarabenilor, o să-i pună cu botul pe labe. Să nu se tot fălească ei cu Luceafărul cela al lor, pe care îl înțeleg doar stelele pe cer.  O să le arătăm noi ce înseamnă literatura adevărata, ce înseamnă un  epos  răsărit din seva neamului….

 Totul era mobilizat, totul era pus pe roate.   Zilnic i se aduceau tovarășului Garin  texte noi, calde,  dar lucru mergea cam greu. Paginile ce veneau de la Canna  erau răruțe, slăbuțe, cu glume  primitive, nu aveau   respirație istorică. Fără un foc de dragoste,  foc adânc, devastator, paginile cele  nici cum  nu trăgeau la un epos. Ce era de făcut? Traducându-le,  Fabian Garin le mai înviora pe ici pe colo,  le mai dezvolta, adăugând  câte un nou pasaj, pe care imediat  i-l trimitea lui Canna pentru a fi tradus acum din rusa în  moldavă și pus în cartea de bază.

Se muncea din răsputeri, zi și noapte, și nu a fost nimic de mirare când,   în vara lui 1952, concomitent la Moscova și Chișinău, apare de sub tipar  romanul ”Dimineața pe Nistru”. La Moscova, în limba rusă, la Chișinău, firește, în limba moldovenească. A fost una din cele mai strălucite operații ale șantiștilor,  care legaliza și din punct de vedere cultural   totala putere în mâinile malului stâng. De acum nu Chișinăul, ci Tiraspolul rămânea a fi adevărata capitală a Moldovei și se făcea totul ca acest adevăr să ajungă până la ultimul cetățean din cel mai îndepărtat colț al republicii.  

 Pe unde nu ai fi mers, cu cine nu te-ai fi întreținut,  totul se învârtea în jurul  ”Dimineții pe Nistru”.  Măi ce carte nemaipomenită,  cine să fi crezut că Ion Canna  se va ridica  ca un munte asupra tuturora!  Recenzii,  întâlniri cu cititorii, festivități, emisiuni radiofonice, simpozioane științifice, totul era acoperit de ”Dimineața pe Nistru”. Pofta însă vine mâncând. Conducerii Moldovei i s-a părut că e cam puțin pentru un asemenea eveniment istoric, acest  roman-epopee trebuia cumva promovat pe plan internațional. Mergem cu închinăciuni la Moscova, capitala Uniunii îi dă o mână  de ajutor Chișinăului. „Dimineața pe Nistru” apare la  București.

Ion Canna, Dimineața pe Nistru. Editura Cartea Rusă, București, 1953.

Apariția acestei epopei la Moscova,  București și  Chișinău  a pus pe butuci intelectualitatea basarabeană. Închiși din toate părțile. Pecetluiți.  Nu mai aveau unde merge să se plângă de soarta lor vitregă,  nu mai aveau la cine apela să li se facă o cât de mică  dreptate. Moscova și Bucureștiul, a câta oară,  au bătut palma, au făcut front comun împotriva acestei fâșii de pământ dintre Nistru și Prut.

Mare însă este Dumnezeu, și  iată că, așa cum s-a întâmplat de mai multe ori în zbuciumata istorie a neamului nostru, în clipele cele mai grele, cele mai tragice, la capătul tunelului   întunecat, apare o luminiță… A apărut  ea și de această dată. Din păcate, nici numele, nici fața eroului,  care, în vara lui 1953, a salvat literatura și, prin urmare, viitorul, conștiința acestui neam, din păcate  nu s-a păstrat. Suntem un popor  nedemn de norocul cela chior care,  din vreme în vreme,  dă peste noi.   Salvați fiind, oftăm ușurați și pe loc uităm numele și fața salvatorului.

                                                   +++

Într-o dimineață, în drum spre Uniune, trecând prin  parcul Pușkin, Andrei Lupan  este oprit de un necunoscut.

-Tovarășe Lupan, aș fi vrut să vorbim ceva…Dar  discret, dacă se poate.

   Lupan se uită la el. Toată viața se ferea de provocatori. Nu părea a fi.

   -Despre ce e vorba?

   -Despre  ”Dimineața pe Nistru.”

Lupan zâmbește. Evident, toată Moldova, din zori până  în noapte,  umblă cu  romanul lui  Canna în gură…

-Să ne așezăm pe o bancă undeva mai la margine, dacă chiar ți-i să fie discret…

   Aleg banca, se  așază. Necunoscutul pune jos o geantă burduhănoasă.

 -Îmi place să citesc. E marea mea predilecție. Dorm cu cartea lângă pernă. Clipele de odihnă și duminicile  sunt închinate cititului.

-De unde  iei cărți?

-De la bibliotecă. Luna trecută  am terminat de citit  minunata epopee a lui Konstantin Sedîh ”Dauria”.  În rusă, firește, că nu e tradusă.   Mai apoi,  trecând prin oraș, dau cu ochii  în vitrina  unei librării de ”Dimineața pe Nistru”. Măi,  mi-am zis, stai  că se scriu și la noi epopei.  Cumpăr cartea, vin acasă, și, plin de curiozitate, prind  a citi. Pe la mijlocul cărții  începe să mi se pară că așa ceva  parcă citisem undeva mai nu demult, dar când am dat de ”Vâlcică ispitei” mi-am plesnit o palmă  peste frunte….

-Stai o clipă,  nu te grăbi. Ce vâlcică,? Care vâlcică?

-Există între sânii femeii un fel de gropiță lunguiață, numită în popor vâlcica ispitei…

-Posibil să fie.  Nu am avut  timp  pentru cercetări de acest gen.  Și  ce e cu gropița ceea? De ce te-ai plesnit peste frunte?

-Mi-am amintit că pasajul cu  această  gropiță l-am citit în „Dauria”. Pun cărțile alături, față în față..

-Crezi că poate fi …. poate fi vorba …de  pastișarea unui pasaj ?!

-Ce pasaj, ce  pastișare, tovarășe Lupan! Pagini întregi copiate minuțios, cuvânt cu cuvânt……

-Ai probele aici  cu dumneata ?

-Le am, desigur. Cu asemenea lucruri nu se glumește.

Lupan compară textele, își notează în carnețel opera, editura, paginile.

-Uite ce e tovarășe… că, nici nu știu cum te cheamă.

-Nu are importanță.

-Atunci dară ascultă ce o să-ți spun… Mulțumesc din toată inima. Și nu doar ca persoană aparte, ci ca Președinte a obștimii scriitoricești îți   mulțumesc pentru această  fenomenală descoperire, care  ne dă o  rază de lumină, o gură de aer,  dar, în același timp, țin să te previn. Fii atent.

-În ce sens?

– Nu ieși la suprafață. Porți în portofel o grenadă care nu se știe când va detona,  și pe cine anume va trimite pe lumea cealaltă……

 -E atât de periculoasă descoperirea ?

-Foarte periculoasă.. Din această clipă suntem ambii  pe o gheață subțire, care trosnește ușurel sub picioarele noastre. E posibil să ne prăbușim, și nu  se știe cât e până la fund.

-Hai nu mă mai speria atâta, tovarășe Lupan… Nu merge vorba  decât despre  un plagiat, un furt literar…S-a plagiat și se plagiază de când a apărut scrisul.  De  unde atâta îngrijorare?

 -În cazul acesta, dragă,  nu e vorba doar de un simplu plagiat. E vorba de o lume, care nimic nu uită, nimic nu iartă. Crede-mă. Știu ce spun.

-Și în acest caz ce sfat îmi dai ?

-Revină  acasă, întoarce  ”Dauria”  bibliotecii, ocupă-te cu  ale tale, și uită de marea, istorica descoperire pe care ai făcut-o . 

 -O uiți și dumneata?

-Eu, firește, nu o voi uita. Dimpotrivă, mă voi ocupa de ea în modul cel mai serios. Eu sunt ținta principală a celora de pe malul stâng, și voi lupta pentru malul drept, voi merge  până în pânzele albe,  îmi voi risca până  și viața, pe când dumneata, un simplu cititor, pentru ce ți-ai pune capul pe buturugă? Vezi-ți de-ale tale,  continuă cititul. E una din cele mai mari minuni ale existenței noastre, prin citit omul se regăsește pe sine însuși, își regăsește destinul și steaua… La revedere.

În luna august apare, pe paginile ziarului moscovit ”Literaturnaia gazeta”, organul  central al Uniunii Scriitorilor sovietici, foiletonul întitulat ”Причуды памяти”, ceea ce s-ar traduce ” Metamorfozele memoriei”. Confruntare față în față. Ici  texte din ”Dauria”, ici  aceleași texte din ”Dimineața pe Nistru”. Publicația  semnată de  Kirianov, șeful secției  literaturilor naționale a gazetei, a avut un succes răsunător pe tot întinsul țării.

 Mai ales amuzant era pentru cititori fragmentul  cu ”Vâlcica ispitei” pe care rușii o numesc ”Lojcinca”. Canna a șterpelit  această expresie, a tradus-o în limba noastră, atribuind-o   eroinei din ”Dimineața pe Nistru”.  Iată însă că  arțăgoasa    cazacică  siberiană,  nu au vrut  să-și schimbe nici numele,   nici iubitul, nici  eposul. Hotărâtă cum sunt cazacii, a dat cărțile pe față,  dărâmându-i  sărmanului   Canna  romanul,  cariera, și însuși visul   de-a fi  învățător în clasa a doua, pentru ținutul  Basarabia, așezat cuminte în bănci.

Moscova, 13 februarie 2021

Acest text, făcut public acum, Ion Druță l-a trimis cu mențiunea: „În această iarnă grea, când ne chinuie fel de fel de presimțiri cețoase, am hotărât să le trimit prietenilor câteva pagini calde pentru a le mai discreți frunțile.”

Gheorghe Erizanu

Omul modern a fost în mare parte produsul lecturilor. Una dintre deosebirile esențiale ale individului format în veacurile XIX și XX constă anume în faptul că acesta a crescut mai mult sub înrâurirea lecturilor – nu al narațiunii, al tradiției orale, așa cum a fost vreme de milenii, și nici sub înrâurirea audiovizualului, cum avea să se întâmple ulterior. Cele două veacuri cuprinse convențional între Marea Revoluție Franceză și sfârșitul Războiului Rece au fost adevărate veacuri ale cărții, dar lucrurile par să se schimbe. Și repede. Chiar și statistica ne arată, că începând cu anul 2001 numărul de cărți publicate la o mie de locuitori este într-o lentă dar constantă scădere, ca și numărul de librării ori volumul lecturilor în biblioteci. Cărțile audio ori cele electronice, filmul documentar sau artistic, informația culeasă de pe rețelele de socializare ori de prin siturile de știri au decimat presa scrisă și pun tot mai mult în pericol și cartea, mai cu seamă cartea tipărită. În acest sens, Republica Moldova reprezintă un exemplu pe cât de trist, pe atât de edificator. În anul 1990 în Republica Moldova funcționau cca 1500 de librării. Trei decenii mai târziu mai bine de 90 % dintre acestea au fost închise. La fel de relevante sunt și tirajele cărților. În anii 1970-1985 tirajul unei cărți de literatură artistică editate la Chișinău putea să ajungă la 25 000 de exemplare și chiar mai mult. În prezent, un tiraj de 1000 de exemplare este o performanță.

În ultimul sfert de veac s-a schimbat și cititorul, s-a modificat și percepția lui despre carte. Generația născută după 1990 e definită în cea mai mare parte de cultura audiovizuală. În cazul Republicii Moldova s-a schimbat și atitudinea părinților față de lecturile copiilor lor. Cultura mea de cititor s-a format de timpuriu anume sub înrâurirea familiei. Părinții au fost cei care mi-au modelat preferințele, nu școala. Cred că azi, formarea cititorului se datorează într-o mai mare măsură anume școlii. S-a schimbat considerabil și lista lecturilor. Romanele lui Jack London, James Fenimore Cooper, Maine Reyd, Stanislav Lem ori Alexei Tolstoi, atât de căutate de adolescenții anilor 1956-1991 au devenit un fel de lecturi exotice. Bineînțeles, un om al cărui primă mare întâlnire cu lectura a fost Pământul stâncilor sărate a lui Sat-Ok se va deosebi mult de cineva care a intrat în lumea cărților pe poarta deschisă de Harry Potter.  Nu zic că unul ar fi mai bun decât altul, dar vor fi diferiți – vor însuși alte aspirații, se vor alege cu modele diferite de comportament. Pentru prima oară am realizat în ce măsură un set de lecturi comune poate suda un grup, poate crea un spirit de înrudire, de afinitate culturală, în perioada studiilor la Institutul European din Nisa. Era la începutul anilor 1990. Uniunea Sovietică tocmai se destrămase. La programul de master în relații internaționale erau tineri din mai multe state ex-comuniste, inclusiv din România, dar și din câteva țări ex-sovietice. Anume acolo, atunci, făcusem constatarea că divizările și înrudirile culturale nu sunt dictate doar de limbă, dar și de un fond comun de cunoștințe, deprinderi, preferințe, altoite în mare parte și de lecturi. Poți vorbi cu cineva aceeași limbă, dar discuția ar putea fi grav handicapată de lipsa subiectului comun de discuții. Colegii mei lituanieni ori georgieni îmi erau mai aproape anume pentru că citise aceleași cărți, ascultase aceeași muzică, văzuse aceleași filme, cunoșteau aceleași emisiuni televizate ca și mine. Totodată, povestirile lui Eno Raud, romanele lui Obrucev ori Gamsahurdia, cărțile lui Berdeaiev nu spuneau nimic colegilor mei români. Desigur, situația s-a schimbat radical în decursul acestor treizeci de ani. Hotarul politic de pe Prut nu a căzut, dar între timp s-a năruit un alt hotar, poate chiar mai important decât cel politic – hotarul cultural – și în mare parte acest lucru se datorează lecturilor. Marin Preda, Mircea Eliade, Cezar Petrescu, Radu Tudoran, autori despre care pe vremea copilăriei mele în Basarabia nu se știa nimic, sau prea puțin, au surpat temeinic granița geoculturală de pe Prut.    

Așadar, suntem ceea ce citim, mai cu seamă ceea ce citim de timpuriu, or cu adevărat formatoare de personalitate sunt anume lecturile din copilărie și adolescență. Primul roman pe care l-am citit (era în clasa a doua) – Peter Pan al lui James Matthew Barrie – a avut asupra mea un impact foarte puternic. Nu atât prin conținutul nemijlocit al cărții (departe de a-i fi înțeles toate subtilitățile la acea vreme), ci pentru că a fost o pistă extraordinară de lansare în lumea lecturilor, pentru că-mi deșteptase interesul pentru cărți. Suntem ceea ce citim, fără tăgadă – doar că până la o vreme. Vine un moment când lucrurile se inversează și începem deja să citim în dependență de ceea ce suntem, ne selectăm lecturile conform unui profil cultural și profesional pe care ni l-am creat. În cazul meu, cred că această ”trecere a crestelor„ s-a produs pe la vârsta de 18-20 de ani. Către acel moment am redus gama tematică a lecturilor, am încetat să mai citesc pe teme prea variate – de la cărțile de astronomie ale lui Aleksandr Gurstein până la romanele lui Rex Stout. Nu zic că n-am recidivat și mai târziu, că n-am ieșit din câmpul acelor lecturi care serveau unui istoric, politolog, diplomat, om de litere, cadru universitar, dar aceste ”abateri” erau tot mai rare. Apoi, analizate mai atent, concordau și ele cu preocupările profesionale, mai vechi ori mai noi. Când citisem cartea lui Constance Reid despre David Hilbert (poate cel mai mare matematician al secolului XX), o făcusem nu atât dintr-o pasiune pentru istoria matematicii, cât din dorința de a cunoaște un personaj, fie și secundar, al romanului la care lucram, Pe contrasens. Trebuia să-l cunosc pe Hilbert, tutorele lui Albert von Randa, protagonistul romanului, nu din articole, din internet ori din enciclopedii, ci dintr-o sursă academică solidă. Aveam nevoie și de o imersiune, fie ea și virtuală, în viața academică a Göttingenului interbelic, de o cunoaștere mai temeinică a marilor rivalități din lumea fizicii și matematicii de la acea vreme, mai cu seamă disputele dintre Hilbert și Einstein (azi în mare parte uitate).

Sunt lecturile formatoare ale scriitorului. Nu ai cum să scrii pe loc gol. Eu, cel puțin, am avut întotdeauna nevoia unor propteli documentare temeinice despre temele pe care urma să le abordez, fie și în treacăt, în romanele mele. Uneori, chiar lecturile îți oferă materiale neașteptate, teme de reflecție, imaginea unui erou literar. Așa s-a întâmplat, bunăoară, după ce am citit cartea de memorii a feldmareșalului german Erich von Manstein Die verlorene Siege (Victoriile pierdute). Acolo am aflat despre cazul baronului Werner von Fritsch, general-colonel al Wehrmachtului, învinuit de homosexualitate. Fritsch nu se interesa de femei, nu a fost niciodată căsătorit, iar în 1936 a adăpostit doi adolescenți nevoiași. Câteva luni mai târziu, la Gestapo e depusă o mărturie privind „înclinațiile nefirești” ale baronului Fritsch, care fusese ceva mai devreme numit într-o funcție-cheie în administrația militară a Reichului, cea de șef al statului major al forțelor terestre. „Cazul Fritsch” a fost foarte mediatizat la acea vreme, întrucât implica un militar de frunte al Germaniei. Procesul a durat doi ani. În 1938, Fritsch e achitat, revine în serviciul militar, dar nu i se mai încredințează vechiul post. În septembrie 1939 baronul Fritsch moare în timpul asediului Varșoviei, fiind primul general german mort în cel de-al Doilea Război Mondial. În memoriile sale, feldmareșalul Manstein susține că Werner von Fritsch a căutat înadins moartea pe câmpul de luptă, fiind iremediabil afectat moral și psihologic de învinuirile ce i-au fost aduse.

Trebuie să spun că anume Fritsch a fost punctul de pornire spre plăzmuirea lui Alex von Randa. Imaginea acestuia a fost completată datorită altei lecturi Alan Turing: The Enigma of Intelligence (Alan Turing: enigma inteligenței), de Andrew Hodges. E vorba de o biografie a celebrului om de știință englez Alan Turing, unul dintre cei mai mari matematicieni ai secolului XX, care a avut un aport capital în spargerea sistemului german de criptare Enigma, fiind considerat și părintele informaticii și inteligenței artificiale teoretice. Homosexualitatea lui Turing a fost deconspirată după război, în urma denunțului făcut de amantul său, Arnold Murray. Turing a fost judecat și supus castrării, după care s-a sinucis. În 2014 regina Elisabeta a II-a a declarat grațierea post-mortem a lui Alan Turing, aceasta fiind a patra grațiere regală post-mortem din istoria Marii Britanii. În declarația guvernului de la Londra, care a urmat grațierii, s-a spus că Turing trebuie comemorat și recunoscut pentru fantastica sa contribuție la efortul de război. O influență capitală asupra lui Turing (inclusiv altoirea pasiunii pentru matematică) a avut-o prietenul său din copilărie, Christopher Morcom, descris uneori și ca prima iubire a lui Turing (una platonică, fără îndoială). Morcom a murit la vârsta adolescenței de tuberculoză.

O altă  lectură care a contribuit la edificarea aceluiași erou literar este cea a baronului James Matthew Barrie, autorul cunoscutului romanului Peter Pan, amintit mai sus . În vara anului 2004, fiind la un stagiu de formare în Marea Britanie, am dat într-o librărie din Edinburgh de cartea lui Andrew Birkin J. M. Barrie and the Lost Boys: The Real Story Behind Peter Pan (J.M.Barrie și băieții pierduți: istoria reală din spatele lui Peter Pan). Așa am făcut cunoștință cu biografia mai puțin obișnuită a lui Barrie – o căsătorie târzie și nefericită cu Mary Ansell, o prietenie intensă cu Arthur Lleweulyn Davies și o mișcătoare afecțiune față de fiii acestuia. Apropierea dintre Barrie și actrița Mary Ansel se produce în timpul unei probleme de sănătate a lui Barrie, când Ansell îl îngrijește. Cuplul nu a avut copii, deși visul lui Barrie era să aibă un fiu. După 15 ani de căsnicie tensionată, Barrie și Mary Ansell divorțează. Divorțul, dar mai ales moartea lui Arthur Lleweulyn Davies, îl afectează profund pe Barrie. Scriitorul se atașează și mai mult de feciorii prietenului său, adoptându-i și găsindu-și refugiu în grija pentru ei.

Așadar, trei cărți, trei lecturi foarte diferite, prin conjugarea cărora apare un erou literar nou, care seamănă și nu prea cu cei trei ”părinți genetici”.

Bineînțeles, și mai importante sunt lecturile pentru un cercetător. Nu voi stărui prea mult asupra acestui subiect, or aici lucrurile sunt oarecum clare din oficiu. Voi spune doar că, din perspectiva mea, un istoric ori un politolog, indiferent de tema îngustă a preocupărilor sale, are mare nevoie de clasici. Nu poți fi un istoric bun al celui de-al Doilea Război Mondial dacă nu l-ai citi la vremea potrivită pe Herodot, pe Titus Livius, pe Giambattista Vico, pe Leopold von Ranke. Sună poate ciudat, dar un cercetător are nevoie de o temelie. Un istoric care nu a citit clasicii e ca și un matematician care nu știe tabla înmulțirii. Poate cunoaște multe fapte despre perioada lui de cercetare nemijlocită, dar îi va lipsi înțelegerea retrospectivei, contextul general. E un lucru valabil și pentru politologi, desigur. Friedrich Engels, Giovanni Gentile, Max Weber, nu-și pierd actualitatea, rămân surse primare de înțelegere a doctrinelor și proceselor politice.

Și în fine, lecturi formatoare pentru un diplomat.  Desigur, ca în orice meserie, în cea de diplomat există lucrări indispensabile domeniului – cărți din teoria relațiilor internaționale, istoria relațiilor internaționale, etichetă și protocol diplomatic, drept internațional. Un bun profesionist va ține numaidecât să aibă în palmares măcar cele mai importante lucrări din aceste domenii. Dar nu despre ele țineam să vorbesc, ci despre acel tip de lecturi indispensabile unui diplomat care deseori sunt trecute cu vederea. E vorba de lucrări de istorie și literatură ale țărilor de acreditare. Bineînțeles, fiind istoric de meserie citisem cu mult înainte de a ajunge în țările mele de acreditare – Franța, Germania, Danemarca – o serie de lucrări fundamentale despre istoria lor. Toate trei state au fost în evul mediu niște mari puteri. Germania și Franța rămân și azi niște jucători majori pe scena internațională. Istoria acestor țări se învață la facultate relativ amănunțit. Primul meu curs în calitate de lector universitar a fost ”Istoria universală a evului mediu”. Implicit, citisem încă acum un sfert de veac și monumentala Istorie a Poporului German a lui Karl Lamprecht (12 volume), și cele trei volume ale Istoriei Franței sub redacția lui Georges Duby și chiar Istoria Danemarcei din cele mai vechi timpuri până la începutul secolului XX sub redacția Olgăi Cernâșeva, întrucât, ținând cont de locul acestei țări în veacurile XII-XVII, aveam prelegeri separate consacrate evului mediu danez. Aceste și alte ”lecturi ale istoricului” mi-au fost de mare folos în munca diplomatică, întrucât un diplomat e dator să cunoască țara în care merge. Să o cunoască chiar mai bine decât reprezentanții țării-gazdă. Și nu doar prezentul, ci și trecutul, pentru că fără o bună cunoaștere a trecutului, mai ales a unei societăți atât de complexe precum e cea germană, nu poți înțelege cum se cuvine nici prezentul ei. Apoi, mai e și un moment de aclimatizare: un diplomat trebuie să simtă cu toate fibrele țara în care activează, să înțeleagă toate nuanțele metalimbajului ei. Și aici iarăși, nu e vorba doar de limbă, pentru că limba e numai un instrument al cunoașterii, dar nici pe departe unicul. Spuneam că dincolo de lecturile istoricului, e important să fie și altele – mai umane, cele care te-ar lega și mai mult de societatea în care activezi. Literatura germană, ca și cea franceză, sunt foarte mari și foarte cunoscute. Fiecare are la îndemână niște nume, niște cărți citite – un Proust, un Mann, un Gide, un Kafka. Mai complicat e cu literaturi mai mici. Înainte de a prezenta scrisorile de acreditare reginei daneze, mi-am pus ca scop să citesc măcar câteva romane de referință din literatura daneză. Protocolul Majestății Sale m-a informat prealabil că suverana e interesată de literatură, de istorie și că în acea parte a discuție care va fi mai puțin formală, am putea aluneca spre aceste domenii. Până a fi acreditat ca ambasador în Danemarca citisem doar doi autori danezi, bine cunoscuți în întreaga lume – Hans Christian Andersen (romanul Improvizatorul) și câteva lucrări literare și filosofice ale lui Søren Aabye Kierkegaard. Mi s-a părut, însă, insuficient și astfel am descoperit una din cele mai fascinante ”literaturi de talie medie” din lume – literatura daneză, care a dat lumii trei laureați Nobel în literatură: Karl Adolph Gjellerup, Henrik Pontoppidan și Johannes Vilhelm Jensen. Trei autori complecși, fascinanți, prolifici, deși mai puțin cunoscuți publicului românesc. Astfel, pregătindu-mă pentru întâlnirea cu suverana daneză, am făcut cunoștință cu cele mai importante lucrări ale lor. Și chiar dacă în discuția cu regina Margareta a II-a n-am adus vorba la toate aceste lecturi, ele mi-au fost de mare folos ulterior. Iar în vara anului 2020, când directorul Muzeul regional de istorie din Aalborg mi-a organizat o vizită ghidată la una din marile necropole ale vikingilor și am alunecat pe neobservate de la arheologie la Minna lui Gjellerup, gazda mea daneză mi-a zis: nu mai sunteți un străin în țara asta. E o apreciere la care niciun diplomat nu poate rămâne indiferent…

Gheorghe Erizanu