Gheorghe Erizanu Când miercuri era joi.

În noaptea de 7 spre 8 noiembrie 1917, cu o sută de ani în urmă, bolșevicii luau puterea la Petersburg.

În noaptea de 8 noiembrie, cel de-al doilea Congres al Sovietelor, Muncitorilor, Soldaților, Deputaților și Țăranilor adopta Decretul despre Pace, actul fondator al noii puteri. Pe 9 noiembrie avea să fie publicat în ziarul Izvestia.

Pe 8 noiembrie noua putere închide șapte ziare din capitala rusă.

Pe 11 noiembrie, prin tregere la sorți din trei arhirei, Tihon devine Patriarhul Bisericii Ortodoxe Ruse. Era primul patriarh după 300 de ani. Petru I, supărat pe biserica rusă, desființează patriarhia în anul 1700. De la  Petru I până la Nikolai al II-lea Biserica Ortodoxă Rusă n-a avut patriarhi.

Maxim Gorki, scriitorul proletarilor, nota pe 7 decembrie 1917: „bolșevicii au pus Congresul Sovietelor în fața faptului împlinit al preluării puterii de către ei înșiși, nu de către soviete. (…) Este vorba de o republică oligarhică, republica câtorva comisari ai poporului.

Novaia Jizni, ziarul lui Maxim Gorki, a fost interzisă de Lenin la 16 iulie 1918.

 

Gheorghe Erizanu

Sâmbătă a fost lansat, la Ciculiuleni, volumul Un veac de istorie în imagini. Ciuciuleni de Mariana Pagu. Aflu de la directorul școlii că în 2007 erau 1300 de elevi. Acum, după 10 ani, gimnaziul are 300 de elevi.

În interbelic Ciuciulenii aveau patru școli.

În 1913 (parte din Imperiul Rus) erau 5 018 locuitori în peste o mie de gospodării. În 1937 (parte din România Mare) aveau 9 098 de locuitori în aproape o mie cinci sute de gospodării. În 1979 (parte din URSS) erau 6 576 de locuitori în peste 2000 de gospodării. În 2011 (parte din Republica Moldova) erau 5 022 de locuitori în 2 306 gospodării.

Din 2003 satul a rămas cu o singură școală.

Nicolae Pojoga a tot cutreierat satele din valea Răutului cu Lumea lui Zaharia. În Roșietici, satul lui Zaharia Cușnir, statistica dădea peste 300 de locuitori. Nicolae Pojoga a găsit trei. La vârsta de plus 80. Dintre care una era la pat. Dar asta a fost în vară.

Gheorghe Erizanu

Cele mai vândute cărți digitale:

  1. Povestea lui Harap Alb, de Ion Creangă. Ilustrații de Igor Vieru.
  2. Divina comedie, de Dante.
  3. Aventurile lui Alice în Țara Minunilor, de Lewis Carroll. Ilustrații de Violeta Zabulică-Diordiev
  4. Prinț și cerșetor, de Mark Twain.

eBook Cartier poate fi procurat pe iBooks și pe shop.cartier.md

Gheorghe Erizanu

A apărut albumul fotografic Lumea lui Zaharia. Alături de Costică Acsinte, Zaharia Cușnir (1912 – 1993), colhoznicul din Climăuți, intră în lista marilor fotografi ai secolului XX.

Fotografiile parcă sunt dintr-un twin peaks de pe malul Răutului. Din anii 60 ai secolului trecut. Vom uita fotografiile cu vaci și mulgătoare, colhoznica în haine naționale cu prosoape, pâine și sare ale fotografilor oficiali. Vom rămâne cu portretele sătenilor lui Zaharia Cușnir, adevărate studii antropologice. Portretele de sărbătoare, așa cum își închipuiau sătenii, Zaharia Cușnir le omenește cu fețe din afara șalului negru.

Nicolae Pojoga, fotograf profesionist, și-a abandonat meseria pentru recuperarea imaginilor lui Zaharia Cușnir. Nicolae Pojoga este fotograful care a imortalizat Revoluția română din decembrie 1989, războiul de pe Nistru, a abandonat și profesoratul de la Academia de Arte din Chișinău. Pentru Lumea lui Zaharia.

Zaharia Cușnir a făcut Școala Normală în Iași. Dar a fost învățător în satul natal fără ca să indice aceste studii. Pentru o perioadă scurtă. A fost edinolicinik. Apoi a lucrat în kolhozul „Frunze” din raionul Florești. A fost (din cartea de muncă): salahor cu ceamur, grușcik la bort, salahor, cărat lut, săpat lut, cărat piatră, strâns piatră, cărat apă, cărat lut, bitonat, salahor, săpat pomânt, șkaturit… zâdit, stricat zâd…

Și a făcut fotografii. Pentru noi. Fără secretari de partid. Cu săteni: femei, bărbați, copii. Iar, ca să dea profunzime fotografiilor, undeva, în spațiu, apărea o a treia persoană. Lumea lui Zaharia e în spatele portretelor. Acolo e lumea vie.

Pagina 101. În dreapta, în cizme de kirză, alături de băiatul desculț, e Zaharia Cușnir, maestrul.

Într-un sistem fără valori, cu necurați înscăunați drept dumnezei, adevăratul Dumnezeu, foarte rar, alege un om. De această dată l-a arătat pe Zaharia Cușnir.

Parcă încep să cred că Dumnezeu există.

 

Salvează

Salvează

Salvează

Salvează

Salvează

Gheorghe Erizanu

Cele mai vândute cărți pentru copii și adolescenți ale lunii octombrie, în Librăriile Cartier, au fost:

  1. Călin, de Mihai Eminescu. Ilustrații de Igor Vieru. Editura Cartier
  2. Albinuța, de Grigore Vieru. Ilustrații de Lică Sainciuc. Editura Cartier
  3. Ooooo poveste de iubire, de Victoria Pătrașcu. Ilustrații de Veronica Neacșu. Editura Cartier
  4. Bancuri cu Păcală și Tândală. Editura Silvius Libris
  5. Singur pe lume, de Hector Malot. Editura Steaua Nordului
  6. Prima mea carte cu imagini. Animale domestice și puii lor. Editura Prut
  7. Iarna, de Grigore Vieru. Ilustrații de Veronica Neacșu. Editura Cartier
  8. Jungla lui Toco, de Lavinia Braniște. Ilustrații de Anca Smărăndache. Editura Cartier
  9. 8000 de lucruri uimitoare pe care trebuie să le știi. Editura Arc
  10. A fost odată ca niciodată… legende… povești… Editura Epigraf

 

Gheorghe Erizanu

Ciuciulenenii au fost cei mai mari cititori ai lunii octombrie. Chiar dacă cartea Un veac de istorie în imagini. Ciuciuleni de Mariana Pagu e o carte despre noi toți, basarabenii ultimului veac. Am fost imperiali în imperiul țarist, am fost domni în România Mare, am fost șlepcari în URSS și suntem cerșetori de bani, de identitate, de istorie, de bun-simț în Republica Moldova. De peste o sută de ani niciodată n-am fost noi înșine.

Cele mai vândute cărți ale lui octombrie, Librăriile Cartier:

  1. Un veac de istorie în imagini. Ciuciuleni, de Mariana Pagu. Editura Cartier
  2. Te blestem să te îndrăgostești de mine! de Nicolae Dabija. Editura pentru Literatură și Artă
  3. Cumplite vremi (4 volume), de Vladimir Beșleagă. Editura Cartier
  4. Opera poetică (2 volume), de Grigore Vieru. Editura Cartier
  5. Duși cu Titanicu, de Valentin Guțu. Editura Cartier
  6. Chișinăul nostru necunoscut, ediția a II-a, de Iurie Colesnic. Editura Cartier
  7. Temă pentru acasă, de Nicolae Dabija. Editura pentru Literatură și Artă
  8. Vara în care mama a avut ochii verzi, ediția a III-a, de Tatiana Țîbuleac. Editura Cartier
  9. Jazz în Donbas, de Serhii Jadan. Editura Cartier
  10. Lumea lui Zaharia, de Nicolae Pojoga și Victor Gălușcă (editori). Editura Cartier

Salvează

Salvează

Salvează

Gheorghe Erizanu

Revista Vatra din Tg.Mureș publică în numărul 8 cronica Ninei Corcinschi, Gheorghe Erizanu, „La noi e altfel”. Ca orice pământean, care tot scrie pe blog, chiar dacă asta nu face lumea mai firească și mai bună, cel puțin satisface orgoliul personal. Texte egoiste mai poate fi găsit prin librăriile periferice. Surprins și uimit plăcut de pofta celor 500 de cititori, care au epuizat tirajul în trei luni de vară. Vă las să citiți Nina Corcinschi, care explică ce e și cum e să scrii texte pe blog:

Literatura de blog e mereu suspectată de paraliteratură. Nimic de mirare, întrucât nu respectă rigorile poeziei sau ale prozei, nici măcar pe-ale eseului, care are cel puţin exigenţa (relativă) a lungimii. Şi totuşi consemnările din anumite bloguri se transformă în cărţi. Şi tind să impună chiar o specie nouă (literară?) de opinie/atitudine aflată la graniţa dintre literatură şi publicistică, un „metisaj” în care lirismul, notaţia precisă ca lama de cuţit şi reflecţia rece îşi dau mâna într-un banchet regal. Blogul permite libertăţile exprimării prompte şi subiectiv-asumate, dar câtă valoare literară şi culturală e în ele, e altceva. Adunate într-o carte, aceste note de blog pot rămâne elemente disparate între două coperţi sau pot aduna un puzzle de idei, atitudini şi sentimente într-o viziune închegată şi pot configura un profil de scriitor sau/şi publicist.

Gheorghe Erizanu publica în 2014 o carte de „bookiseli”: Ce spun cărţile. Nu era o carte de critică literară. Erau opinii despre cărţi. Unele aveau greutatea unei nuvele sau vibraţia unei poezii sau timbrul liric al eseului. Altele erau doar consemnări aproape reportericeşti: o notă, o informaţie inedită despre apariţii editoriale sau evenimente literare. Cert e că toate mărturiseau tranşant o atitudine de cititor atent şi onest al cărţii. Şi ofereau detaliul, nuanţa, cu alte cuvinte, rafinamentul lecturii.

Anul acesta, Gheorghe Erizanu a mai editat o carte, Texte egoiste. Blogograme (Cartier, 2017), iarăşi un puzzle de texte adunate de pe blogul personal. De data aceasta cu opinii despre întâmplări de pe eşichierul social-politic şi cultural basarabean. Autorul nu e, aşa cum se exprimă despre Constantin Tănase, „un condamnat la opinie”. Nu e obligat să scrie editoriale, să semneze metronomic articole în fiecare număr de gazetă. Îşi asumă libertatea de a scrie dincolo de orice imperative şi închistări ce ar veni din altă parte decât dintr-un imbold lăuntric. Materialele lui de pe blog sunt reacţii dezinvolte de greaţă sau plăcere, idei şi atitudini prompte, provocate de evenimentele vieţii noastre curente, purtând amprentele adn-ului personal inconfundabil, semnalat şi prin paratextul copertei. Sunt scrieri din mers, când autorului îi dă ghes inspiraţia produsă de o bucurie editorială sau literară, dar cel mai adesea cauzată, în acest volum, de întâmplările asediului perpetuu (din interior) al „cetăţii” Republica Moldova. Lucrurile s-au degradat atât de rău în acest spaţiu geografic, încât malformaţiile sociale par nevindecabile, iar deformările grave de sensibilitate şi etică umană – fatale. Un spaţiu în care anormalitatea nu mai e depistată nici de cei care au simţul normalităţii. În curte, în bloc, la spital, la magazin, relaţiile între oameni sunt ca pe un teren minat. Cum apar moldovenii? e primul articol din cartea lui Erizanu. O privire scurtă şi piezişă surprinde cum stau lucrurile de la buzunar la buzunar. Pentru o naştere în spitalele din Chişinău (şi nu doar în capitală), în buzunarul asistentei medicale trebuie să lunece 20 de lei, în cel al moaşei – 500 de lei şi cel puţin 10 lei deridicătoarei etc. Articolul e scris în 2012. Remarc, cu uimire, că, la doar un an diferenţă, tarifele au crescut. Îl anunţ pe Gheorghe Erizanu că în 2013 a trebuit să plătesc moaşei nu 500 de lei ci, exact, 3000 de lei. Asta pentru siguranţa mamei şi a copilului. Pentru a responsabiliza un medic, pe care salariul prea mic nu-l motivează să fie profesionist. La fel e şi cu profesorul, filologul şi alte categorii de intelectuali plătite nici cât o infimă parte din salariul unui parlamentar, al unui procuror sau judecător.

Deşi sunt scrise fără patimă şi patos, mai degrabă cu o ironie pe unde triste, pe unde şfichiuitoare ca o palmă (pe obrazul „patriei”) şi cu o undă de ambiguitate, care le propulsează uneori direct în literatură, articolele lui Erizanu aduc în pagină un gust amar al realităţii văzute dintr-o parte. O realitate de care suntem responsabili fiecare dintre noi.

Unde sunt moldovenii?

O treime sunt peste hotare. La munci. O treime sunt la Consulatul României. Pentru paşapoarte româneşti. Şi o treime sunt în spitale. Sunt nişte cochetări cu moartea. Restul se află în marja de eroare”. E un articol/opinie/o blogogramă. Scurtă şi concentrată ca o concluzie a concluziilor, la care nu mai ai ce adăuga.

Cele mai multe dintre textele egoiste sunt ca nişte duşuri reci, pentru că denunţă o problemă şi lasă cititorul să tragă concluzii. Decalogul. După Dodon e o metalectură a programului de guvernare a preşedintelui. O lectură de la care ţi se face pielea de găină. Sau textul Cinci etaje, 77 de ani şi 09 bani – o (aproape) nuvelă amintind de absurdul lumii lui Kafka. E povestea reală a unui om (tatăl autorului), umilit de un sistem aberant, care frizează toate consecinţele penibilului şi stupidităţii. Un text pe care l-am citit cu un nod în gât. E despre dividendele de 09 bani pe care i le dă statul omului, după ce-l umileşte în toate modurile posibile: să treacă prin rutina birocratică, să piardă timp şi bani de drum, de xerox, şi, în final, să i se spună cât valorează dividendele sale de la Fondul Fiduciar: 09 bani. E o poveste de nuvelă, poate fi şi de roman despre republica absurdului şi a cinismului, unde sistemul funcţionează împotriva omului, iar omul îşi pierde treptat reperele normalităţii. Expunerea autorului e fără explicaţii moralizatoare, fără patetisme de prisos. Fraza clară şi exactă nu lasă loc de echivocuri: „Îi vorbesc domniţei, care e încă tânără şi foarte frumoasă, despre înţelepciunea administraţiei fondului, despre xeroxul de 30 de bani şi dividendele de 09 bani, despre vecina ei şi viaţa vecinei, dar viaţa ei e încă înainte şi e păcat să vadă bătrânii care urcă cinci etaje ca să constate că şi-au bătut joc de ei. Viaţa, oriunde, e mai frumoasă decât în acest birou de la etajul cinci. Mi-a spus că există, totuşi, ascensor în clădire. E cu ieşirea în curte. Şi a ieşit din birou. Tata a tăcut tot drumul.”

Textele acestea vin cu măsura exactă a demnităţii unui intelectual veritabil. Trebuia să le scrie cineva. Să-şi asume curajul să denunţe mocirla aranjamentelor oculte, a maladiilor de tot soiul din viaţa de toate zilele a Republicii Moldova, cum ar fi, spre exemplu, Premiul Naţional primit de un impostor prins cu plagiatul, un condeier fără operă. Şi despre cum acest premiu prestigios a fost validat de o comisie de „trişori”, toţi „oameni de bine”, pentru care au contat interesele, şi nu elementarul bun simţ. Autorul revine de trei ori la acest subiect pentru a denunţa fără reţineri impostura. Asemenea luări de atitudine fac din Textele egoiste mai mult decât nişte scrieri „la zi” despre Basarabia şi basarabenii de azi, ele dau marca unui caracter.

Cele mai multe articole ţin de problemele dureroase cotidiene, de strâmbătăţile politicii, de corupţie, de lipsa de cultură. Dar un aspect important al acestei cărţi sunt punctele sensibile ce ţin de politicile cărţii, pe care doar un cunoscător din interior al mecanismului editorial le poate oferi. E paradoxal, spre exemplu, că toate chiolhanurile care însoţesc diferitele acţiuni de „fraternizare” dintre Republica Moldova şi România – cu denumiri pompoase de genul „poduri de flori” – nu prea au nimic cu colaborările reale dintre instituţiile româneşti. Aflăm, din experienţa de director de editură a lui Gh. Erizanu, că editorii din Republica Moldova lipsesc cu desăvârşire în Biblioteca Naţională a României. Iar minimele depozite legale din Biblioteca Naţională a României nu sunt acceptate decât după numeroase tergiversări birocratice. Se ştie bine că „unioniştii” profitori nu se plâng. Retorica patriotardă funcţionează la cotă maximă, cu festivaluri literare, cu mese rotunde, care devin rapid „dezbateri” la pahar. Colaborările corecte şi eficiente mai au de aşteptat.

Nu puţine sunt şi „exerciţiile de admiraţie” la cărţi importante şi la autori care merită toată atenţia, cum ar fi Vladimir Beşleagă, Lică Sainciuc, Grigore Vieru, Aureliu Busuioc. Aceştia, din păcate, mai sunt eclipsaţi de „curcubeul de inimioare roz”, de paraliteratura de duzină. Indiferent de subiectul abordat, stilul ironic, tăios, precis în observaţii şi aprecieri face din blogogramele lui Gheorghe Erizanu o lectură palpitantă, cu efect de trezire bruscă, de resuscitare a spiritului critic şi de revigorare a bunului simţ.

Texte egoiste este o carte de atitudine şi de nuanţă. O carte de caracter. Care ne convinge că la noi e altfel şi mergem altundeva decât ar trebui. Şi totul e anapoda. Anapoda de trist.

[Vatra, nr. 8/2017, pp. 41-42]

 

Salvează

Salvează

Salvează

Gheorghe Erizanu

Prototipul lui Petrini din Cel mai iubit dintre pământeni de Marin Preda a fost Ion D.Sîrbu, unul dintre marii prozatori români, nedreptățit și redus la tăcere de regimul comunist.

Întrebat de Preda ce părere are despre roman, Ion D.Sîrbu zice: „Este istoria văzută prin niște testicule triste.”

Ion D.Sîrbu nu face parte din lectura obligatorie din școală. Marile caractere sunt incomode și prin opera nescrisă.

Gheorghe Erizanu

INTERVIU - Scriitorul ucrainean Serhii Jadan: În Rusia, încă din anii 1990 s-a născut această cultură a revanşei. Ucraina are de ales între tancurile ruseşti şi Uniunea Europeană

Doi autori Cartier au fost invitații Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara: Serhii Jadan și Tatiana Țîbuleac.

Tatiana Țîbuleac a început luna octombrie cu FILIT-ul de la Iași, cu un tiraj epuizat din ediția a II-a a romanului Vara în care mama a avut ochii verzi. A încheiat octombrie la Timișoara, cu un început de tiraj din ediția a III-a într-un singur an.

Ion Vianu îmi spunea că romanul Tatianei este genial. Eu nu i-am spus Tatianei.

Serhii Jadan și-a lansat la Festivalul de la Cernăuți din septembrie proaspătul roman Internat. Cu un tiraj de 20 000 de exemplare. Vorbim de limba ucraineană. Piața editorială ucraineană, până acum câțiva ani, abia dacă vindea 500 sau 1000 de exemplare. Acum, la lansări, vin câte 2000 de cititori.

La Timișoara Serhii Jadan a venit cu traducerea în română a romanului Jazz în Donbas (titlul original, Voroșilovgrad). Cartea a apărut într-un tiraj de 500 exemplare.

Întrebat, în sala Barocă a Muzeului de Artă, care e implicarea literaturii în politic, Serhii Jadan zice: „În Ucraina, dacă scrii în ucraineană, atunci asta înseamnă implicare politică. Dacă scrii în rusă, atunci asta înseamnă implicare politică. Dacă nu scrii, atunci asta înseamnă implicare politică.”

Gheorghe Erizanu

Azi a apărut Un veac de istorie în imagini. Ciuciuleni de Mariana Pagu. Albumul este cofinanțat de AFCN. Arată excelent. Mariana Pagu este directorul Librăriei din Hol, librărie Cartier. De aia suntem foarte bucuroși. Când ai noștri confirmă că sunt buni.

În cei o sută de ani cei din Ciuciuleni au fost în:

  1. Perioada țaristă. Cu imagini ale cărturarilor satului, ale preoților, seminariștilor și cu foarte mulți soldați imperiali (uimitoare această privire imperială a țăranilor din Ciuciuleni), care au luptat și murit în războiul ruso-japonez de la 1905 sau în Primul Război Mondial. Bărbații poartă cartuz.
  2. Perioada interbelică. Cu portrete de familie, ateliere de rotărie și fierărie, grupuri de elevi, soldați ai Armatei Române, primar de Ciuciuleni la 26 de ani și deputat în Parlamentul României, vânători,  casele școlilor nr.1, nr. 2 și nr.3 (într-un sat), liceeni, măcelărie, scouts români în 1930, cele 63 de gherete din piață (joia și duminica era târg), baie comunală cu grădină publică în 1936, băcănie, coloniale, oborul de cereale, taur pregătit pentru expoziție. În 1923 în Ciuciuleni funcționau o moară de aburi, 2 mori de benzină, 48 de mori de vânt, 3 mori de apă, 1 moară de cai și 4 oloinițe de mână. Bărbații poartă pălării.
  3. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Recrut român cu batista fetei pe care o iubea, în drum spre Iași, soldați români la Sibiu sau Monaco, soldați sovietici în ghimastiorcă și bonetă, imagini cu rănit din spital de sub Moscova, frate îmbrăcat în civil, mort în GULAG, frate îmbrăcat în uniformă de aviator sovietic, mort pe front. Bărbații poartă ușancă.
  4. Perioada postbelică. Cu saci de grâu pentru prodrastviorscă și țărani desculți, portret de grup de comsomoliști, cu femei la cosit, cu înmormântări, portrete de grup de la maiovkă, de la 7 noiembrie, cu Polundra (mașina ZIS-5), cu drapele, motociclete, cu baian, portrete de grup ale pădurarilor, dansatorilor, învățătorilor, medicilor, instrumentiștilor, fotbaliștilor, fluierașilor. Bărbații poartă șleapcă.
  5. Anii renașterii naționale. Portret de grup de la Podul de Flori (6 mai 1990), hora satului, haine naționale, ghitară, prosoape, Doina și Ion Aldea-Teodorovici, Nicolae Dabija, Grigore Vieru, Tudor Chiriac, combatanți în războiul de pe Nistru din 1992. Bărbații poartă pălărie.

Salvează

Salvează

Salvează

Gheorghe Erizanu