Dragii mei,

Sunt mâhnit până peste măsură şi vă scriu aceste rânduri ca să vă îndemn şi eu să nu lăsaţi nimic şi nicicând pentru mai târziu. Ce-i de făcut acu, acu să fie! După ce aţi plecat voi, treceam într-o seară prin Cascais şi am văzut o privelişte năucitoare: un semafor înrămat într-o coroană înflorită, naturală!!!, cu un diametru convenţional de vreun metru şi ceva. Ia ghiciţi ce culoare aveau florile? Corect, violetJ Nu numai că frumuseţea era de nedescris, dar şi „soluţia” de convieţuire paşnică absolut nederanjantă. Imaginaţi-vă cum se aprinde semaforul verde şi galben pe fundal violet, ba chiar şi roşul era absolut distinct, nicio dificultate pentru şoferi. Mi-am zis atunci: vin să-l fotografiez mai târziu, mai rar aşa poză. Dar când am revenit peste câteva zile, nici urmă de floare!!!! Stătea un semafor prostit de cei de la Spaţiile Verzi (şi eu care mă gândeam că, în Portugalia, acestea ar trebui să se numească Spaţiile VioleteJ), fără personalitate, ca un berbec tuns vara să nu-i fie cald. Spuneţi şi voi: cum să depăşeşti această tristeţe?

M-a mai uns cu tămadă la inimă sărbătoarea Sântei Marii, la Santa Cruz, nu departe de Ericeira. A fost o sărbătoare populară tare colorată, cu multă imaginaţie şi voie bună. Costume populare, instrumente străvechi, care cu boi, măgari ducând cocoane fudule în spinare, multă băutură, pâine proaspătă şi cârnaţi, cu care erau serviţi din abundenţă localnicii şi străinii. Dar era s-o paţ rău de tot! Am făcut o sumedenie de poze expresive, m-am încadrat (ca un semaforJ) în „mediile artistice” şi eram considerat deja ca de-al lor. M-a împins, însă, păcatul să le sugerez să dea o bucată de pâine şi măgarului. Nu, că nu mănâncă. Ia încercaţi, zic. Măgarul a înfulecat un sfert de pâine într-o clipită. Da cârnaţi nu vreţi să-i daţi? Eeeiii, cârnaţi nu mai mănâncă. Pe naiba, a înghiţit şi un cârnaţ proaspăt de casă. Şi atunci – mi-a trebuit?! – le zic: de-acu, hai să-i dăm şi un păhăruţ de rachiu (aquardente). Au întrat prietenii mei portughezi în joc şi i-au turnat o cană bunicică. N-aş zice că măgarul a rămas dezamăgitJ Din senin, l-a apucat veselia şi a început să ragă. Dacă ar fi fost alături, nevastă-mea mi-ar fi zis: seamănă cu tine când chefuieşti şi cânţi „De pe deal răsare luna/de la mândra vin acuma!”J

Ei, dar de-ar fi fost numai asta… Un măgar beat, dacă nu-i şi mândru, nu are şarm. Mamă dragă, ce mândrie a dat peste el! L-a pus naiba să-şi amintească, extrem de expresiv, că în anumite mitologii strămoşii lui simbolizau virilitatea… Ce ruşine, ce ruşine am tras, de-aţi şti. Ilaritate nemaivăzută. Copiii ţopăiau fericiţi arătând la „simbol”, bărbaţii râdeau copios, iar cucoanele, îmbujorate, nici nu-şi mai fereau privirile în altă parte (chipurile, nu ne interesează) – exact ca în Povestea dumneaei a lui Creangă. Eu – umilit, într-un fel, de această demonstraţie publică. Dar nu orgoliul rănit era motivul îngrijorării mele, ci responsabilitatea politică! Dacă, mă întrebam cu înfrigurare, aceşti portughezi simpatici cu care mă împrietenisem se dădeau la gard şi arătau înspre mine: dacă noi nu, nouă nici prin cap nu ne-a dat, asta Ambasadorul Republicii Moldova ne-a învăţat. Vă imaginaţi ce atingere de proporţii ar fi avut imaginea mea, dar, mai ales, imaginea ţării? În loc să-i îndemn să pună la cale ceva constructiv, poftim… În schimb, am făcut nişte fotografii, care compensează toate aceste suferinţe inedite. Peste 700, cred, şi unele chiar bune, mai ales cunoscând contextul.

M-am retras pe neobservate, mi-am găsit nevasta şi am intrat într-un restaurant situat chiar pe buza unei prăpăstii lângă ocean, să-mi „scot stresul”, cum se spune pe la nord. Eram cam sceptic la început, dar un farfuroi de Cozido à Portuguesa şi o sticloanţă de vin alb răcoros împărţită frăţeşte cu iúbi (aşa se scrie sau poate youbiJ?)mi-au întărit convingerea că fără asemenea inocente şi nonşalante drăgălăşenii viaţa noastră ar fi… nici nu ştiu cum să zic.

În loc de punct: mai veniţi o dată să mergem pe drumurile unde am îmbătat măgarulJ?

Cu drag,

Valeriu

Această scrisoare personală e literatură. Și e păcat să rămână ascunsă într-un ungher de internet. 

 

Gheorghe Erizanu