Pentru week-end aveți de citit. Mult. Polemic. Mircea V.Ciobanu. Textul a apărut inițial în Sud-Est Cultural.

Ofer byte-uri și pentru celelalte opnii.

Noua proză basarabeană:

ÎNTRE PROFESIONALISM ŞI AMATORISM

Secolul al XX-lea începea, în literatura română, impur-tulbure. Şi nu e vorba doar de inserţiile sau invaziile culturale de diferit soi. Un fel de neopaşoptism recidiva prin sămănătorism, iar pe acesta se suprapunea (adevărat, cam ca nuca pe/ de perete) modernismul, prin primele lui semne distincte: simbolismul în poezie şi naturalismul în proză. Deseori, în opera aceluiaşi scriitor, simbolismul era placat pe un substrat romantic şi acoperit cu un suprastrat parnasian (iar ceva mai târziu, pe acesta se vor aplica tuşele dense ale expresionismului). Proza este, concomitent, clasicistă, romantică, realistă, naturalistă (Delavrancea, Zamfirescu, tânărul Sadoveanu).

Secolul al XXI-lea începe, în literatura română (şi în cea basarabeană, „în special”) tulbure de tot. Continuă (!) să se scrie o literatură „romantic-paşoptist-păşunistă” (într-o versiune puternic influenţată de „realismul socialist” defunct), alături, perturbează înţelesurile lumii poliformul optzecism postmodernist, atacat din stânga de primii, iar din dreapta – de tinerii lupi nouăzecişti. Aceştia din urmă se manifestă în general printr-o scriitură undergraund, iar mai nou – prin literatura minimalistă (cam în contradicţie cu formele dure ale protestului social)… Culturalul şi socialul se plachează pe literar, există o literatură profesionistă de înaltă ţinută (de la generaţia şaizeciştilor până la douămiişti, indiferent), există o mare felie literară amatoristă, există texte de un deliciu aparte, uneori, în aceleaşi cărţi cu pagini submediocre şi produse kitch. Începutul de secol XX ne-ar invidia de atâta „coloristică”.

Am putea constata (şi chiar destul de uşor) că avem, azi, în literatură, o invazie a culturalului (implicit, a socialului) în estetic, fenomen caracteristic perioadei paşoptiste şi a celei de la începutul sec. XX (perioada postjunimistă, gheristă într-un fel). Mă refer aici atât la literatura politică, patiotică şi socială, la protestul social, naţional şi politic (de la Coşbuc şi Goga la Dabija şi Lari, dar şi până la undergroundul literar gen Vakulovski sau Nicoleta Esinencu). Parantezele pur-estetice, autonome şi indiferente social, care întrerupeau oarecum aceste devieri spre social, se produceau în cadrul junimist, apoi în jurul Sburătorului lovinescian, mai târziu în Cercul literar de la Sibiu, apoi la oniricii şaizecişti, în fine, la postmodernii optzecişti. Zic: în fine, pentru că astăzi se produce o recluziune a culturalului şi socialului, iar în contrapunct, o repliere a esteticului (până la proba contrarie, care s-ar putea să vină dinspre douămiişti).

***

Nu am mai folosit până acum (ca fiind una greşită) formula proza basarabeană (ci doar „proza [românească] din Basarabia”). Azi însă ea mi se pare firească, proza respectivă (uimitor: cea tânără!) având un specific pronunţat, în bună parte, distinct, faţă  de proza românească. O teză pe care credeam că o voi scrie în concluzie: cele mai cunoscute (în România) texte narative ale basarabenilor nu se încadrează atât în proza românească a timpului, cu tendinţele ei, cât reprezintă o faţă „osebită”. O proză pe care ar fi putut-o scrie doar basarabenii. O proză născută dintr-un trecut şi dintr-un spaţiu necunoscut / inaccesibil altora, iar în unele cazuri (Ernu, şi nu numai) – dintr-un complex… convertit în avantaj. Deşi… despre pierderi sau rateuri transformate în câştiguri am mai auzit, pe când despre complexe convertite –  mai puţin (poate… răzbunate, dar e altceva). Ca şi pe timpul lui Stere sau al tânărului Costenco, ori ca şi Hasdeu sau Goma, basarabenii – nişte inadaptaţi funciarmente (cazul lui Ernu este emblematic şi… clinic) – „fac figură aparte”…

Toate, se pare că vin din complexele acestora. Mihai Vakulovski scria, într-un text apologetic, că „dacă au (tinerii literaţi basarabeni – mvc) vreun complex faţă de verii lor de peste Prut, atunci acest complex nu e de inferioritate, ci de superioritate.” Aşa şi-mi vine să-l întreb pe Mihai: “Dar fără complexe –  de orice soi –  scriind, pur şi simplu, bine şi… din plăcere, nu se poate?”

Ca să se vadă deosebirea dintre proza basarabeană şi cea românească, am să aduc aici un exemplu dintr-o proza luată chiar arbitrar din Dan Lungu:

„Mai bine povestesc. Cînd tac, îmi vine să plîng. O să te învăţ ceea ce toată lumea ştie. Încă nu ţi-am făcut capul, dar sper să ţii minte: la început, Dumnezeu a făcut Pămîntul. Apoi i-a făcut pe Madam şi Eva. La Eva a venit un şarpe, aşa cum am văzut cu tati la grădina zoologică, şi i-a dat un măr, pe care Madam l-a muşcat. Iar Dumnezeu atunci s-a supărat, că era mărul lui, şi i-a fugărit din rai, iar ei au avut mulţi copii, că ei sînt părinţii tuturor oamenilor din lume. Că doar dacă era o pară sau un castravete nu se întîmpla nimic, zice tata. Dar mama îi zice să tacă, să nu spună prostii, că o se supere Dumnezeu pe el şi o să-i ia glasul. Nu e bine să-l superi pe Dumnezeu. Cînd Dumnezeu se supără pe casa noastră, rămînem fără bani. Atunci miroase a mămăligă. Mie îmi place mămăliga cu brînză sărată, ca să fac urs cu brînză, ca la bunica. Cînd Dumnezeu e bucuros, miroase a pîine. Mie de la pîine îmi place colţul. Îl scobesc, îl umplu cu dulceaţă şi mă laud la copii că am prăjitură. Ca să-l îmbunez pe Dumnezeu, pun toate păpuşile mele Barbie să se roage pentru noi. Dacă tot rămînem fără bani, le pun şi pe celelalte păpuşi la rugăciune. Apoi îi pun şi pe ursuleţi, şi pe veveriţa cea plină cu biluţe de plastic, şi pe pantera roz, şi pe maimuţoiul cu pălărie galbenă, şi pe iepurilă… Cînd vine ziua de salariu, avem din nou bani. În ziua de salariu, Dumnezeu e bun cu toţi oamenii din lume. Cred că Dumnezeu are cel mai mare salariu din Univers, mai mare şi decît şeful lui tata. El îşi împarte tot salariul Lui oamenilor săraci. Oare Lui îi ajung banii de la un salariu la altul? Trebuie să-i ajungă, altfel oamenii ar muri de foame.” (Dan Lungu, De vorbă cu şopron, din cartea Băieţi de gaşcă, Polirom, 2005).

În acest fel, tinerii scriitori basarabeni “se intimidează” să scrie, în orice caz, evită. Pe formulele deliciului unui scris de plăcere, ultimii mohicani (în Basarabia) par a fi Nicolae Popa, Grigore Chiper, Emilian Galaicu-Păun (ieromonahul Savatie, pe când era Ştefan Baştovoi, cam spre acest gen de scriitură înclina şi el). Ceilalţi sapă în parcelele sociale şi culturale ale scrisului. Combătându-l, involuntar, desigur, pe Eco, scriitorii noştri continuă să relateze despre ceva (despre o lume, despre întâmplări), ori cel puţin să creadă, să-şi închipuie că… pe când scriitorii din toate timpurile creează lumi scrise  şi întâmplări povestite, texte în stare pură, autosuficiente sieşi prin literaritate, cea mai palpabilă realitate fiind chiar textul.

Grigore Chiper îmi spunea odată (pregătea antologia de proză din colecţia Literatura din Basarabia) că aproape toţi prozatorii noştri înţeleg  a face proză în felul următor: iau o temă/ fabulă/ istorie şi o povestesc „de exemplu, de aici până aici”. Atât! Dacă şi se punea în joc vreo „vocaţie”, acesta era, bineînţeles, talentul nostru nativ/ funciar de a relata, de a povesti, de a cârcoti (după caz). Pentru că românul basarabean e născut nu numai poet, ci şi povestitor şi comentator/ bârfitor…

***

Teologii spun că, deşi în lume există lucruri bune şi lucruri rele, că există binele şi răul, răul nu putea să-l facă Dumnezeu, chiar dacă El le-a făcut pe toate. Pe teren teologic, lucrurile se explică (totuşi) uimitor de simplu. Proiectarea dumnezeiască a continuat, în timp, şi după „episodul Facerii”( o operă a „unui om de creaţie”  e o imitare – mai mult sau mai puţin… de tot inspirată – a actului creator suprem). Şi atunci, răul s-a născut din lucrul nefăcut până la capăt (din lene, din oboseală – „îngerii cad/ nu din păcat/ ci din oboseală”, scria Ana Blandiana – din nepricepere, din comoditate etc.). Răul este, aşadar, vidul, lacuna, discontinuitatea, increatul…

Pe terenul unei construcţii romaneşti (m-am simţit întotdeauna jenat să critic un om care a trudit, s-a ostenit şi a construit un roman, iar eu îl admonestez: toate bune, dar pereţii cam strâmbi, dar uşile-ferestrele prea mici, iar tencuiala… ce-s-mai grăim ?…) toate astea înseamnă că unele lucruri nu-s gândite/ făcute până la capăt. Adică, se întâmplă ca, în textul care trebuia să fie gandit-făcut impecabil, profesionist, au rămas goluri amatoriste. Fiindcă unii dintre tinerii (încă) literaţi despre care scriu aici încearcă să compenseze golurile (din grabă, din lene, din dificultate sau insuficienţă stilistică) cu trucuri de panglicar ori cu invenţii alchimiste, ar trebui să ne aminttim: pentru alchimişti conta, bineînţeles, substanţa şi procesul. Pentru chimişti şi pentru farmacişti (îmi vine în minte, bineînţeles, şi Parfumul lui Suskind), adică pentru profesionişti, deseori, contează cel mai mult cantitatea, dozarea, proporţia.

O paranteză – vorba vine – din aceeaşi casetă. Am descoperit odată, surprinzător, pe cont propriu, cum poate fi identificata o pictura kitch. Nu e nevoie să fii expert. Fisurile stau la suprafaţă. „Pictura” respectivă nu este atât rezultatul unei concepţii neinspirate, cât o realizare amatoristă. Lucrurile… nu se leagă. Culorile, formele, proporţiile nu au nicio legătură cu imaginea, nu au nicio legătură între ele. Totul este închipuit… dar fără imaginaţie. (Bineînţeles, v-am descris o pictură-kitch, nu o copie… ).

Pe terenul (şantierul) literar autohton, amatorismele se explică elementar. Având în cultură goluri comparabile cu găurile caşcavalului elveţian, textele noastre au şi ele o sumă de discontinuităţi şi găuri/ hăuri negre, terenuri neprăşite şi camere cu vacuumul lipsei de har. Una e că nu prea există şcoli literare aşa cum există şcoli de pictură ori de muzică, alta e că facultăţile de filologie până nu demult se limitau la teoriile lui Marx, Herţen şi Dobrogeanu-Gherea (în cel mai bun caz), ori în genere se construiau pe „gândirea” unor Portnoi, Varticean, Racu şi a urmaşilor acestota. Şi atunci scriitorii nu puteau fi decât nişte autodidacţi. Cei mai în vârstă – pentru că nu aveau de la cine să ia experienţa, iar cei mai tineri – pentru că nu consideră (încă?) necesară această experienţă.

Mai vin, să completeze peisajul, „mărcile timpului”: melanjul dintre ficţiunea artistică, eseistică, memorialistică, documentaristică, publicistică… Cultura de masă, kitchul, obscenităţile, inesteticul fac parte din tablou şi, bineînţeles, nu fiecare ştie să le exploateze literar. Prea mulţi sunt dintre cei care consideră că pentru succes (pentru a fi original) e suficientă prezenţa unor elemente „insolite”, până mai ieri – inadecvate textului literar… Apropo, s-a restrâns şi viteza succesului. Iar pentru succesul imediat, osteneala de tip flaubertian asupra frazei poate fi o piedică…

Dacă pentru generaţia imediat anticipativă a optzeciştilor/ postmoderniştilor (devoratori de texte străine înainte de a le scrie pe ale lor) conta plăcerea scriiturii, pentru mai tinerii colegi contează competiţia literară. Iar în orice soi de sport nu trebuie să întârzii prea mult. Azi, nu mai poţi fi boier (Conachi era o figură emblematică pentru optzecişti), nu mai poţi fi aristocrat. Trebuie să fii capitalist activ, să dai din coate, să urci peste capetele altora, să-ţi „promovezi” opera (chiar dacă te cheamă, d.e., „Vasile -anticapitalistul”)

Un bestseller fiind lansat, uneori, concomitent în mai multe limbi, comentat imediat în toată lumea, toţi încep să-şi proiecteze textele în aşteptarea unui succes rapid. Se scrie repede, se tratează temele în ritm ziaristic, nu scriitoricesc. Flaubert nu ar avea nicio şansă – nimeni nu i-ar aştepta atâta romanul, iar odată apărut, nimeni nu ar fi avut răbdare să-i aprecieze ondulaţiile graţioase ale frazei.

Anticalofilia, autenticismul, minimalismul estetic creează iluzia unei facilităţi, a unei indulgenţe pentru scriitorii grăbiţi şi mai puţin inspiraţi. Studiile culturale şi curentele culturale par a deplasa însăşi accentele şi exigenţele. Diarismul devine un stil, feminismul devine o şcoală, documentul devine model (nu numai element încorporat în roman), comentariul  textului din perspectivă socială, politică, antropologică (mai des decât exegeza estetică) „impune” un alt relief scriiturii… etc. Referinţele culturale devin ba normă şi reper obligatoriu, ba se cere eliminarea totală a acestora. Imediat după asta, plagiatul este elogiat şi acceptat. Moartea istoriei în sociologie este urmată de moartea autorului (re-construit – doar – din operă). Imediat, însă, perspectivele se răstoarnă din nou şi autorul, din nou,  începe să conteze mai mult decât opera (care operă re-devine un detaliu doar, în contextul pus în discuţie).

Se pare că Lovinescu spunea, într-un loc, că literatura din Basarabia (criticul se referea la perioada interbelică) interesează doar sub aspect statistic şi cultural. Situaţia, într-un sens anume, se repetă. Critica din România este, preponderent, fixată pe scrierile lui Vakulovski, Ciocan, Ernu, Păduraru, Cheianu, cu lucrări care intră în calcul sub aspect social şi cultural, mai puţin estetic. Tocmai de aceea sunt trecute cu vederea cărţile unor artişti „haute-couture”: Busuioc, Vasilache, Galaicu-Păun.

Dacă se pune ceva în valoare, acesta e un soi de exotism al ghetoului cultural basarabean (sovietic şi postsovietic), un soi de sociografism al undergroundului, amestecând „etnografismul ecumenic manelic”, melanjul licenţios-puşcăriaş al unui bizar slang rus şi român, oricum ceva care (chipurile) „împuşcă” de la sine. Aceste povestiri despre lucruri absolut necunoscute şi absolut exotice pentru cititorul român (trecutul nostru sovietic chiar avea ceva din viaţa de cazarmă şi din cea de puşcărie) îşi au probabil originea în „povestirile din armată” (variantă: „povestirile din puşcărie”) narate de fraţii mai mari, vecinii de bloc, mahalagii… veniţi de departe şi satisfăcând curiozitatea copiilor din curte ori „din jurul clubului”. Paranteză: pe filieră culturală, exploatarea până la supralicitare a etnografismului şi exotismului o putem urmări în filmele lui Loteanu, pe cât de talentate, pe atât de speculative în acest sens.

***

Viteza schimbării vectorilor în literatură e năucitoare. Apare (în sfârşit!) naratologia ca ştiinţă şi abia dacă au prins să înveţe lecţia câţiva literaţi, că totul se răstoarnă din perspective care ignoră arta scrisului în favoarea problemei sau a efectului. Abia de reuşisem – unii! – să ne dezmeticim în literaritate şi naratologie, că toată receptarea, inclusiv, critica, s-a şi pliat aproape unanim pe accentele (şi pe perspectiva) studiilor culturale. Din această pespectivă sunt, în principiu, judecate şi noile proze ale autorilor basarabeni.

Doi autori basarabeni din valul nouăzecist au avut parte de beneficiul unei şcoli narative solide: Dumitru Crudu şi Iulian Ciocan au studiat la Braşov, avându-i ca profesori pe Gheorghe Crăciun, Alexandru Muşina şi pe ceilalţi corifei ai grupării literare braşovene. Adevărat că ambii scriitori basarabeni – făcând parte, după mine, din grupul profesioniştilor, nişte păsări rare în peisaj – au beneficiat în mod foarte diferit de Şcoala respectivă. Crudu a fost prea rebel ( a cam chiulit de la lecţii, din câte îmi imaginez) şi a ratat sistematica (prozei, mai ales), construindu-şi propriul sistem şi chiar curent literar. Iulian Ciocan, dimpotrivă, a asimilat sistemul teoretic în forma lui turnată în granit, uitând că azi se aplică materialele soft, că totul e în veşnică schimbare… Acestora li s-ar alătura semi-autodidactul Ştefan Baştovoi, devenit între timp ieromonahul Savatie, un profesionist mai curând de la Dumnezeu, decât de la o şcoală. Tot de pe acolo (dar de la Facultatea lui Lucifer) vine şi Alexandru Vakulovski.

Iată o apreciere „in corpore” a noului val. „Miza pe autenticitate, pe spontaneitate, regimul narativ de maximă austeritate, prohibirea limbajului metaforic, sărăcia de imagini, lipsa voită a stilului, cîrpirea frazei (de fapt, acoperirea goliciunii stilistice) cu «trăire», cu «adevărul vieţii», de unde fragmentarismul (aici, alternarea unor pasaje seci, pur diegetice, cu lungi monoloage autospective sau descrieri entuziast-naturaliste de stări sufleteşti şi fizice, proprii sau străine), identificarea completă a personajelor cu experienţele prin care trec (de obicei, radicale) şi mimarea contraculturii – iată trăsăturile distinctive şi, în mare, acceptabile estetic (ca atitudine şi program) ale ultimului val de prozatori basarabeni, reprezentat de Alexandru Vakulovski şi Ştefan Baştovoi, parţial de «minimaliştii» Vasile Ernu şi Iulian Ciocan, iar mai nou, şi de Dumitru Crudu.” (Adrian Ciubotaru).

***

Contrar unor prejudecăţi (care se referă atât la autorul în cauză, cât şi la opinia mea despre el), eu cred că Alexandru Vakulovski are talent. Are har. Dificultatea adevărată e să stabilim – cât har şi cât mit despre acest har există în jurul lui. Nu este un scriitor ordinar şi asta îl avantajează. Are epigoni, fie şi nedeclaraţi şi asta creează nimbul. Un exemplu, absolut arbitrar, din romanul Pizdeţ divulgă metoda şi stilul, talentul şi mitul deopotrivă. Ca într-o secţiune transversală a solului examinat, vom vedea aici mostre sclipitoare de imitare a gândirii personajului, pretenţii de gândire profundă (impuritate amatoristă, în context, ca şi pretenţiile de profunzime în poezia cântată a unor Paveli Stratan), dramatism implicit, dar şi dramatism declarat (impur naratologic), flux al gândirii capricioase (calitate) şi „gândire dirijată” (lacună) etc.:

„Mă gândesc ce rost are, pe bune, ce rost au toate. Nu vreau să fiu răutăcios, dar de ce? De ce să te trezeşti dimineaţa la opt şi să vii seara acasă la nouă. Între timp mănânci în fugă, eşti în realitate, dar în care? A altora. Întotdeauna în realitatea altora. Niciodată în a ta, proprie, nu te trăieşti niciodată pe tine însuţi. Nu ai timp. O fugă continuă. La sfârşit – nimic. De ce să nu faci acest salt direct. Direct la nimic. Pentru această viaţă de căcat. Bucuria, fericirea, utopii.

 Bucuria de a te întâlni cu prietenii care sunt şi ei distruşi, de serviciu, de soţie, de soţ, de alte rahaturi, întotdeauna prea mult. Niciodată nimic. Niciodată acea linişte, niciodată acea eliberare a creierului, când te simţi, te simţi pur şi simplu pe tine şi nimic altceva. Suntem fascinaţi de prietenie, de dragoste, fiindcă nu înţelegem cum altcineva ne poate simţi, se poate bucura de noi, când noi nu facem acelaşi lucru cu noi înşine niciodată.

Când te voi vedea data viitoare, te vei bucura, ca de obicei, îmi vei spune că eşti grăbit, ne vom întâlni seara. Seara vom bea o bere, ne vom îmbăta, vom vorbi tot felul de căcaturi şi dimineaţa eu voi pleca. Mă gândesc la prietenii mei. Unii din Moldova, alţii din România, alţii de mai departe. Sunt lucruri care ţin de interiorul nostru. Interiorul nostru e peste tot. Ne neglijăm prietenii, ne neglijăm pe noi înşine. Vrem să rămânem, cum spunea odată Kopkil, o găleată de căcat. Toţi sunt nişte găleţi de căcat. Cel mai bun lucru e să ne deşertăm, de dorit în aproapele nostru.”

Dezinvoltura şi „simplitatea de gândire” a unui tânăr, surprinse cât se poate de exact într-un text literar e o calitate scripturală neîndoielnică. Dar numai în măsura în care ea nu divulgă (dezamăgitor) că nu e un stil ce caracterizează personajul sau naratorul, ci chiar felul şi nivelul de gândire al autorului. Încă şi mai rău se întâmplă în cazul în care autorul (nu e cazul – se pare – al lui Vakulovski) mai şi gândeşte plat (când naratorul ori personajul îl devansează pe autor, fără ca el să priceapă asta). Tot atât de periculoasă este bravada autorului, deghizat în narator, de orice soi ar fi:

„Fă ceva ca să ţină alţii minte, bucuria maximă – împuşcă pe cineva în cap. Spală-ţi mâinile cu sângele lui. Intră într-o biserică şi dă-i foc. Încearcă să te simţi, fă ceva. Am obosit. Poate că ar trebui să fac astea. Sau să fumez o iarbă. Nu ştiu, iarba îţi dă acel sentiment de eliberare, de pace. Când nu te mai interesează ce se întâmplă în jurul tău. Nici de tine nu te interesezi, dar îţi simţi existenţa, simţi că e frumoasă, acele culori, acea fascinaţie a urcării în ceruri, a vitezei, a încălcării tuturor regulilor. În acele clipe crezi că Dumnezeu există, că toate au un rost.

 Nu ştiu. Acest rost se pierde imediat după trezire. Simţi că devii o găleată de căcat şi pentru a-ţi veni în fire simţi nevoia de a ieşi iarăşi din această realitate, prin pastile, prin iarbă, haşiş, nu contează ce. Sau prin durere. Prin durerea pe care o produci. Un glonte, un cuţit, un hârleţ, atunci te eliberezi odată cu lovitura. Cu căderea celuilalt. Apoi iarăşi întoarcerea, iarăşi acel sentiment de căcat.

 F, aş vrea să bem o bere şi să râdem. Fără iarbă. Vreau să încerc să mă simt bine fără ea. Să văd dacă se poate. Nu ştiu. Creierul meu refuză să mă asculte. Tremur tot, F, mi-e rău. Mi se pare că nu am să reuşesc să mă bucur. Poate niciodată. Şi mi-e silă de tot, de mine inclusiv.”

Din perspective scriiturii, această bravadă nu se deosebeşte cu nimic… de “compunerile” scriitoriceşti din timpul sovietic, când “autorul” sau “protagonistul”, de unul singur, ariunca în aer eşaloane duşmane ori salva copii de la înec.

În contrapunct, Dumitru Crudu e un profesionist al scrisului, “mai stăpîn pe mijloace decît congenerii săi” (Em. Galaicu-Păun). Colegii de generaţie îl idolatrizează: “Dumitru Crudu este un fel de deschizător de drumuri, un frate mai mare, fiind primul super-scriitor român dintre mileniul II şi III, un tînăr scriitor care are un loc aparte în istoria literaturii române, o legendă vie şi… încă tînăr” (M. Vakulovski). Crudu cunoaşte foarte bine tehnicile şi procedeele (naratologice, dramaturgice) literaturii contemporane. Nici vorbă să spun cu acestea că toate textele sale au acoperire în aur. Lacunele lui (ale unor texte) vin, mai curând, din lenea ne-recitirii textelor finite (uneori) ori din conjunctură (alteori). Am văzut spectacole (după textele lui Crudu!) banale, conjuncturale uneori (la temele zilei: traficanţi de femei sau droguri, refugiaţi etc.) şi truisme literare scrise cu exagerat patetism (fenomen străin scriiturii sale, celei adevărate), uneori, solemne, altădată, fals-dramatice etc., etc.

Două referinţe critice sunt suficiente pentru a urmări cum scriitorul cu cele mai mari şanse în ale scrisului (cunoaşterea mecanismului naratologic suprapus pe vocaţia scripturală nativă) poate să scape – din lene, din oboseală, ca îngerii blandieni – hăţurile naraţiunii. Prima aparţine lui Felix Nicolau şi  (parcă) citisem undeva un fel de accept din partea autorului în legătură cu obiecţiile. “În cele din urmǎ, un alt roman cu şi despre intelectuali care „îşi încǎlzesc mǎseaua”, au halucinaţii erotice şi intrǎ în bucluc, dupǎ care vor „sǎ scape din garǎ”. Forţa suflului senzaţionalist provine din exploatarea inteligentǎ, dar lipsitǎ de mǎsurǎ, a contrastului dintre aparenţǎ şi esenţǎ, dintre interioritate şi exterioritate. Dumitru Crudu a vrut sǎ scrie un roman modern, complex, rapid şi fǎrǎ prejudecǎţi lexicale. A vrut şi pânǎ la un moment dat a şi reuşit. Dupǎ care l-a scǎpat din mâini. Am rǎmas cu strania impresie cǎ dupǎ 100 de pagini intru într-un buluc de personaje şi situaţii din care n-o sǎ mai ies niciodatǎ. Asta pe de o parte. Pe de altǎ parte, am trǎit cu senzaţia cǎ pot anticipa tot ce va urma, cǎ ţin în mânǎ frâiele naraţiunii ca şi cum aş fi producǎtorul, nu beneficiarul ei. Şi asta m-a întristat. Pentru cǎ dintre pagini se detaşeazǎ ceva artificial, un decoct plin de conservanţi literari, în pofida talentului dramatic al autorului.”

Un alt critic, Adrian Ciubotaru, remarcă nişte discontinuităţi într-o cronică de la Semn: “Măcel în Georgia e o carte scrisă din instinct. Ca și tot ceea ce scrie Dumitru Crudu, romanul este produsul unui simț înnăscut al scriitorului pentru literatură. Autorul scrie“într-o veselie”, după cum observa Emilian Galaicu-Păun într-o discuție, citînd o expresie destul de frecventă în romanul lui Dumitru Crudu, adică fără complexe, fără prea mult spirit autocritic, din plăcerea aproape copilărească de a născoci povești și de a le povesti la toată lumea. Miza pe instinctele sale literare l-a făcut să nu se teamă de cele mai riscante proiecte, fie că era sau nu pregătit să le realizeze. De aceea, tot ce produce harnicul nostru scriitor te duce întotdeauna spre o concluzie ambiguă. Pe de o parte, erorile și gafele. Ele sînt evidente și, uneori, supărătoare. Pe de altă parte, instinctul fără greș pentru șiretlicurile/ mecanismele literaturii și plăcerea, amestecată cu un soi de inocență, de a scrie. De unde și dorința de a citi pînă la capăt, dorință pe care nu ți-o trezesc toți scriitorii basarabeni. Iar acest lucru nu e puțin.” Ambele secvenţe exegetice divulgă o  parte din “stilul” lui Crudu. Un profesionist din vocaţie şi cu acte (de “şcolit”) în regulă şi un amatorist din lehamite, oboseală, aroganţă sau poate grabă…

Forţarea notei pentru obţinerea unei expresivităţi rapide este, se pare, unul din păcatele grabei lui Crudu: „Altul este păcatul major al acestui roman: autorul nu se îndură să pună frînă la timp, îi place viteza pe care destinul personajelor sale o capătă la un moment dat. Dintr-un exces de realism, el derapează în fabulos, iar verosimilitatea, atît de viguroasă la început, devine convenţie cusută cu aţă albă. Prea multe beţii, prea multe scene de sex dezinhibat, prea multe şarje fac ca acest roman să alunece către senzaţionalul ieftin.

Din teama de a nu falsa, scriitorul falsifică tocmai ceea ce ar fi trebuit să reprezinte atuul cărţii: naturaleţea comportării personajelor. Preocupat să pună excesele acestora în legătură directă cu dramele lor psihice, autorul abuzează, devine prea explicit şi transformă totul într-un scenariu care nu mai are surprize: e limpede că, orice s-ar întîmpla, Angelo şi prietenii săi se vor îmbăta, vor face sex exact cînd tensiunea intrigii de fundal (manifestările antisovietice etc.) va atinge climaxul (simultan cu al protagoniştilor), vor rămîne fără bani şi vor trăi boem ş.a.m.d. Paradoxul este căutat cu orice preţ…” etc (Bogdan Creţu).

Între Crudu şi Iulian Ciocan stă, oarecum aparte, în tot ce face (nu numai în tot ce scrie) Ştefan Baştovoi. Toată scriitura sa de până la călugărie este dezinvoltă, un fel de cultură venită mai curând din lecturile bune (neimpuse) şi din talentul nativ combinat cu o intuiţie a scrisului modern. Baştovoi, în literatura nouăzecistă, aproape că anticipează autenticismul, nu doar îl urmează (cu dezinvoltură). Cred că acesta este cuvântul/ epitetul care îl caracterizează: scrierea dezinvoltă. Profesionalismul, în acest context, este unul implicit.

“Cand Arsenievici afla ca cele doua animale pe care le aduse in gospodarie nu erau un iepure si o iepuroaica, asa cum crezuse, ci doua iepuroaice, cazu pe ganduri: “Da, boga mati, stiam eu ca ceva nu-i in regula” isi zise.
Kirusa ii dadu un sfat foarte bun, sa caute un iepuroi sur pentru ca un iepuroi sur este cel mai bun si chiar avea pe cineva in vedere atunci cand ii dadea acest sfat lui Arsenievici. Iepurii suri au fost intotdeauna mai mari si mai sanatosi decat iepurii albi. S-ar fi putut ca iepuroaicele sa fete numai iepuri suri si-atunci Arsenievici s-ar fi trezit dintr-o data in posesia a douazeci si patru de iepuri suri, in cazul in care iepuroaicele fata cate doisprezece iepurasi la o fatare, asa cum stia Arsenievici ca fata iepuroaicele. In cazul acesta Arsenievici isi dadea bine seama ca atata amar de iepuri nu poate sa incapa intr-o singura cusca pe care o avea el dupa casa. Gandul acesta il nelinisti pentru o clipa pe Arsenievici, dar de indata ce isi reveni, plesni din deget ca in filmele despre capitalisti atunci cand un capitalist sta la o masa intr-un restaurant cu muzica capitalista si pleoscaie din deget ca sa vina o dezmatata si sa-i aduca de mancare si zise:

– Parca-am stiut ca-s amandoua iepuroaice, imi spunea mie inima! Kirusa il crezu pe cuvant pe Arsenievici, pe urma amandoi au coborat in beci si au iesit mai tarziu”.

Reversul absolut al acestei scriituri e cea a lui Pavel Păduraru. Se creează impresia că Pavel vrea să impresioneze (un fel de bravadă) cu orice frază:

“Tinta noastra e reconstructia socialismului sau a capitalismului. Tinta noastra se limiteaza la pula/pizda noastra ori la banii de care mereu ducem lipsa. De cate ori ma pis imi aduc aminte de Daiana Iepure. Si-i rostesc numele pana ce suvoiul se opreste. Apoi imi trag slitul si o uit.” 

Sau, în aceeaşi cheie a bravadei personajului-narator, sprijinit de aceeaşi infatuare (ca doi camarazi, zău!)  a autorului:

 “Anul trecut, baiatul meu a implinit un an. Am facut cumetrie si m-am imbatat ca un porc. Fiindca zburasem din realitate, am mai si lunecat de vreo cateva ori pe sub masa. Voiam sa-mi inveselesc oaspetii, dar ii maniam. Mi s-a spus ca-s beghemot. Numai baietelul meu nu s-a suparat pe mine.

De fapt, eu am multi copii, dar cred ca nici unul nu ma iubeste. Pentru ca degraba va veni el si eu am sa plec, iar ei au sa ma uite. Ca sa nu rada nimeni de ei, au sa zica, atunci cand vor creste mari: da, mi-l amintesc pe babacu, era cam prost. Sa-i credeti, fiindca copiii au intotdeauna dreptate.

Si Kelly Basca are multi copii, mai multi decat mine si de varste foarte diferite. Cel mai mare e la parnaie, cel mai micut suge tata ma-sii. Dar pe Kelly Basca il iubesc toti, chiar si nevasta lui, pe care o bate zilnic cu fierul de calcat in cap si cu picioarele in bot.”

Citisem, în câteva rânduri, că Iulian Ciocan este „minimalist”. La prima vedere, aşa şi este: la nivelui subiectului, faptele sunt din registrul minor, insignifiant, iar la nivelul expresiei, frazele sunt fără culoare. E o aparenţă. Din faptele lipsite de semnificaţie (o copilărie fără evenimente, sau, încă şi mai rău, dacă acceptăm axioma lui Hemingway despre o copilărie nefericită ca una din garanţiile succesului literar: o copilărie „fericită”) autorul, împreună cu personajul-narator se străduie (metodic!) să construiască o mitologie întreagă (a evenimentelor, a faptelor, nu a lipsei lor!).

Tehnica, bine conturată în „roman”, dar, mai ales, în prozele scurte din Realitatea cu amănuntul, este: temele nu plutesc în mediul lor natural, ci sunt rotite până în momentul în care capătă semnificaţii (explicite!) ori până enervează naratorul şi cititorul, adică, până îşi justivică, explicit, existenţa. Iar frazele sunt gâtuite artistic, bineînţeles, în viziunea artistică a autorului-naratorului-epocii-mediului. Niciuna nu curge de la sine, niciuna nu e neutru-minimalistă, toate sunt chiar pretenţioase. Citiţi orice pasaj şi o să vă convingeţi. Autorul reuşeşte până şi în „serialul documentar” Realitatea cu amănuntul să creeze un fel de univers expresionist-deprimant (în realitatea noastră insipidă!) şi chiar un narator-personaj morocănos şi plângăreţ-bătrâncios. Am râs cu poftă când autorul (naratorul?) trăieşte – în răspăr cu stilistica şi atmosfera obligatoriu negative – vreo rară experienţă „pozitivă”, dar şi atunci găseşte un clenci acestei situaţii şi totul se răstoarnă iar în hăul unei decepţii, cel mai adesea – forţate, probabil, de dragul „unităţii stilului.”

Ziceam, mai sus,  că Iulian Ciocan e un profesionist. Poate că e cel mai doct din generaţie (spre deosebire de Crudu, se resimte în el studentul cu conspectele în regulă). Uneori însă tocmai această conştiinţă critică şi teoretică, asumată poate prea rigid, îl încorsetează, îi stinghereşte paşii şi mişcările. ”Pacat ca din dorinta de a nu fi luat drept un prozator «traditional», din nevoia de a-si legitima identitatea narativa in ochii colegilor sau, pur si simplu, cedind impulsurilor metaliterare ale criticului din el, Iulian Ciocan a simtit nevoia sa plaseze inaintea capitolului final O precizare care putea lipsi… Atit explicitarea mizelor rememorative, de arheologie in propria memorie de copil al Moldovei sovietice, cit si expunerea constiincioasa a tehnicilor de lucru capata uneori accente naiv-didactice, deranjante pe ansamblu. Iata o mostra: «Daca patetizezi, plingi, strigi, risti sa spulberi dramatismul situatiei si sa sperii cititorul. Ideal ar fi sa renunti la propria subiectivitate si sa utilizezi tehnica naratoriala a camerei de filmat sau, cel putin, sa folosesti mai multe perspective, sa arati ca acelasi lucru poate fi si comic si dramatic, absurd si amuzant, in functie de punctul de vedere»“ (Paul Cernat).

Melanjul acesta de “scriitură neutră”, nepretenţioasă (insolitarea venind doar din privirea nevinovat-ingenuă a tânărului Iulian, pe post de cameră de filmat), de forţare a expresivităţii şi a semnificaţiilor, îngroşând culorile şi exagerând faptele (ceva similar se producea în romanul lui Baştovoi Iepurii nu mor), mitizarea universului plat şi insipid, se observă la prima parcurgere a oricărui pasaj.

“Partea bună era că Vladimir Vladimirovici nu făcea distincţie între manualele de literatură moldovenească / de istorie şi romanele science-fiction.

Lipsit de posibilitatea să vadă cum invincibilii hocheişti sovietici îi pun la respect pe cehoslovacii încăpăţânaţi, Iulian luă de pe raft volumul talentatului poet sovietic moldovean Grigore Vieru şi se ghemui în fotoliul (luat pe credit ca şi mai toată mobila din casă) din cealaltă cameră a apartamentului comandat. Trebuia să declame la serbare un poem al lui Grigore Vieru.

Mama pâine albă coace, / Noi zburdăm voios. / Pentru pace, pentru pace / Mulţumim frumos.

Era chiar poezia cu care se făcu de ruşine la ultima lecţie de literatură moldovenească.

[…]

Mama îl trezi la revărsatul zorilor ca să repete poezia lui Grigore Vieru. Luă micul dejun – lapte cu cacao şi ochiuri – îşi ticsi manualele în ghiozdanul neîncăpător şi, îndemnat de tic-tacul zgomotos al ceasornicului, o zbughi din apartament. Pereţii scării erau invadaţi de inscripţii chirilice: Petea+Marina=Liubovi. Larisa, sosi hui! Ala Pugaciova. Boney M. Iulic durak! Valera bîc! Miru mir. Ne zabudu mati rodnuiu. Moia miliţia menia berejiot! Maldavanin tuporîlîi! Pe terenul de sport din faţa blocului de locuinţe veteranul Aleksei Petrovici Liulin – de vârstă matusalemică – îşi plimba buldogul care tocmai se căca cu nonşalanţă în careul în care se comiteau cele mai multe faulturi. Nu departe de şcoală, Iulian se opri să se uite la unul din puţinele panouri publicitare ale epocii brejnevis­te care îndemna orăşenii să zboare cu avioanele Aeroflotului. Îndemnul era de-a dreptul inutil, de vreme ce Aeroflotul nu avea concurenţi, dar pe Iulian acesta îl făcea să viseze. Îşi imagina cum zboară împreună cu Cikalov deasupra taigalei nemărginite. Uneori, îi însoţea Grigore Vieru care le dăruia câte un volumaş cu dedicaţie. Trecu pe lângă nişte blocuri în construcţie deasupra cărora se înălţa ameninţător o macara ce se prăbuşise odată, omorând o gospodină care tocmai se întorcea de la piaţă cu sacoşele pline. De-a dreptul ciudat era că bravii miliţieni nu găsiseră vinovatul.”

Ar trebui să-l omit din această ochire critică pe Vasile Ernu. Născut în URSS este un eseu (dar cu pretenţii de „proză documentară”) şi se pare că nu i se poate aplica grila scriiturii măiestrite, scriiturii în care ar conta stilul. Dar ar fi simplu şi chiar ofensator pentru autor să-l ocolesc cu argumentul: „De unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere.” În primul rând, cartea este un best-seller. În al doilea rând, meseria cu care se face cunoscut  autorul este chiar scrierea textelor.

Bine, dacă scrierile lui Ernu sunt opera unui antropolg, sociolog, politolog, atunci lui i se pot imputa aproximaţiile ori abordarea superficială, jurnalistic-scriitoricească a temelor. Spun asta din simplu motiv că temele sunt mult mai pitoreşti şi mai pline de tâlcuri. De altfel, lucrurile sunt cunoscute: bucătăria, cozile şi piaţa – de la Jvaneţki; o enciclopedie completă (şi exactă!) a băuturilor o citim la Veniamin Erofeev; o privire „dinspre intelectuali” o regăsim în ultimul roman al lui Axionov; cu o ochire parodică (după invocaţii Ilf şi Petrov)  asupra realităţilor sovietice ne delectează Vladimir Voinovici, iar accentele expresioniste (pe aceeaşi privire ironică-parodică) le pune Victor Pelevin (colegul mai în vârstă, Victor Erofeev, le suceşte gâtul tot atât de artistic, dar în cheie eseistică). Pe această filieră, a extragerii sensurilor artistice şi trist-filosofice din stupidităţile sovietice, la noi, excelează Aureliu Busuioc (dar editurile preferă, bineînţeles,  scrierile derivate oarecum din concepţia Ernu).

Impresia pe care o lasă (încearcă s-o lase) Vasile Ernu e de cunoscător şi comentator al fenomenelor politice, antropologice, culturale. De aceea i s-ar potrivi poate mai bine să opereze cu date şi fapte seci, dar verificate la sânge. Şi atunci nimeni nu se va mai lega de stil, nimeni (pe segmentul scriitoricesc) nu îţi va număra debitul profesionist şi creditul amatoricesc.

Dar se pare că lucrurile insistă să ia o altă, diametral opusă, turnură. Ideile lui Ernu fiind adesea supuse oprobriului public, autorul, în următoarea carte (Ultimii eretici ai imperiului), cedează aceste idei unor personaje. Cu toate că, cel puţin, un alter ego este depistabil acolo, trucul scrritoricesc trebuie să prindă. Un alt truc (poate cel mai inspirat): fiind vorba de un roman epistolar, autorul, sesizând lipsa de culoare şi de „individualizare prin limbaj” a personajelor, va „recunoaşte” înttr-o notă finală: „Corespondenţa semnată de cei doi eroi este scrisă în rusă, iar mai tîrziu rescrisă în română, de unde şi o uniformizare a stilului.“ Putea să se apere de învinuiri de platitudine şi mai simplu: deoarece scrisorile sunt ale unor tipi insipizi… de ce le-am solicita şi artă în ceea ce scriu? De ce i-am soma să scrie… bine?

Acest truc însă, se pare, nu prinde atât de uşor. Iulia Popovici (care îl aplaudă, parcă, dar nu trece cu vederea “cartezian” scris “decartian”) într-o cronică de la Observator cultural, depistează, alături, şi alte inconsecveţe: “Limba e şi ea clasică, de aceea, referinţele la conversaţii pe skype şi messenger par oarecum nelalocul lor (în plus, pun probleme de racord: dacă ambii „vorbitori“ au acces la mijloace moderne de comunicare, cum de Vasilyi Andreevici primeşte, şi încă la ananghie, o telegramă?)”.

Sunt tocmai fisurile… semiprofesionalismului despre care vorbeam: aici nu scapi cu experienţa altor lecturi sau cu anumite trucaje de moment. Am reţinut din aprecierile Iuliei Popovici şi formula (valabilă şi pentru prima carte a lui Ernu): “un set complet de locuri comune ale antropologiei, sociologiei, teoriei politice şi istoriei comunismului…” Citind atent cartea, încercând pe parcurs să-i convertească inconsecvenţele în calităţi, Daniel Cristea-Enache e nevoit să conchidă, poate surprinzător: “Citind cu atenţie această carte ambiţioasă, însă dezamăgitoare (lăudată febril de cîţiva comentatori anume pentru atitudinea ei critică), realizezi că ereticii pozitivaţi de autor şi plasaţi în titlu sînt mai degrabă ai Imperiului defunct decît împotriva lui.”

Pe filiera literară, prea des intervine comentariul direct (în cheia gândirii lui Ernu), care descalifică “romanul” prin această intervenţie a atitudinii autorului. D. Cristea-Enache se referă la aspectul pur-etic, dar se impugn şi alte concluzii, referitoare la dozajul extraliterar al cărţii: “Cu inevitabilitate statistică, însă, în aceeaşi carte disidenţii, rezistenţii şi opozanţii regimului comunist sînt priviţi în lumina orbitoare a farului unional. Ce au făcut ei este discutat «critic», dar nu pe vectorul împotrivirii la totalitarism (nu despre asta era vorba?), ci prin comparaţii descalificante şi împingeri în derizoriu. Analiză cu pigment comic, à la Ernu: «Disidenţii, pe care tu îi descrii atît de bine – îi scrie V.A. lui A.I. -, sînt parte integrantă a sistemului comunist. Ei nu au părăsit niciodată regimul comunist, din simplul motiv că au comunicat cu el, dar nu în cifre şi în bani, ca într-un sistem bazat pe economie, ci cu ajutorul cuvintelor, al textelor. Disidenţii au vorbit pe limba regimului. Ştii cine a comunicat şi s-a comportat altfel în sistemul comunist? Şi care mie mi se par mult mai semnificativi decît disidenţii? Ei bine, din punctul meu de vedere există un grup care face o notă aparte şi care are un rol cel puţin la fel de important ca acela al disidenţilor: speculanţii (aşa cum îi numeam noi) sau bişniţarii (aşa cum le zice aici). Prefer varianta rusească a termenului, cu toate că ambele au, în principiu, acelaşi sens.»”

Oricât de mult şi-ar fi dorit-o autorul şi oricât de indulgenţi ar încerca să fie criticii favorabili, melanjul de stiluri şi (poate) de intenţii e semn al impurităţii, e semn al insuficienţei profesioniste. Iată încă o opinie în acest sens: „Trebuie spus, dintru inceput, ca prima varianta de lectura, cea a conventiei epistolare, nu e deloc convingatoare, tocmai pentru ca A. I. si Vasiliy Andreevici reusesc prea putin sa functioneze ca doua voci distincte. […] Modurile lor de gandire sunt foarte asemanatoare, nici macar nu-si servesc unul altuia mingea, de la un capitol la altul, e pur si simplu aceeasi minge jucata, intr-un joc imposibil, cu aceeasi racheta de unul si acelasi jucator ce se afla in ambele capete ale terenului.” (Cătălin Sturza).

Cealaltă filieră, eseistică e la fel de impură şi penalizabilă, autorului aducându-i-se prea multe învinuiri dacă nu de plagiat, atunci cu siguranţă de compilator. De altfel, şi Născut în URSS nu e decât o însumare a locurilor comune despre imperiul defunct.

“Dacă lumea în care am trăit era axată pe represiune politică, lumea în care am intrat e bazată pe represiune economică... Ambele spală creiere la fel de perfid şi ne alienează la fel de eficient”. Aşa scrie Ernu, punând un bizar semn de egalitate între comunism, nazism şi… capitalismul de tip american. Iată şi comentariul criticului: “Această echivalare reprezintă, într-adevăr, un curaj astăzi, s-o recunoaştem. La fel cum curaj înseamnă asumarea marii ignoranţe – trecute, prezente şi viitoare – în privinţa unora dintre cele mai mari porcării ale comunismului: relativismul şi lipsa criteriilor, perspectiva convenabilă, spălarea istoriei şi a memoriei.” Şi, în final: ”Din documentarul lui Vasile Ernu, Născut în URSS, putea ieşi un excelent roman. Ca memorialistică însă, el trebuie citit dimpreună cu o serioasă istorie a URSS. Ca să nu ne smintim.” (Simona Şora)

Nu aş vrea “să deduc” că, fie şi voalat-ficţional (ca şi cum), romanul lui Ernu deconspiră un caz aproape clinic (şi cinic) de masochism politic pro-urssist (ignoranţa asumată). Am atins aici doar problema scriiturii… Ca şi în cazul lui Alexandru Vakulovski, dar şi al altora, miza repetată pe un melanj de abordare provocatoare, în răspăr, de locuri comune “romanţate” şi alte chestii, previzibile, dar, eventual, intrigante… nu mai ţine, de la un timp. Rezultatul: după succesul la public al unei cărţi, Născut în URSS, vine rateul în cazul  celeilalte: Ultimii eretici ai imperiului figurează deja în lista celor mai proaste cărţi ale lui 2009. Voilá!

***

În loc de concluzii, aş prefera să vă propun încă o sesiune de master-class a aceluiaşi profesionist Dan Lungu:

„Mama iubeşte foarte mult florile. Vorbeşte cu ele de parcă ar fi frăţioarele mele. Uneori le pupă pe aripioare. La ele nu ţipă niciodată. Eu cred că le iubeşte mai mult decît mă iubeşte pe mine. Am văzut că întotdeauna mama se poartă mai frumos cu oamenii străini decît cu mine şi cu tata. Sau poate doar îi e ruşine să ţipe la ei. Am s-o întreb înainte de a adormi. Atunci îmi răspunde la orice întrebare, ca să scape de mine. Sînt multe lucruri pe care mama le iubeşte mai mult decît pe mine. Odată am pierdut un ac prin pat şi a ţipat jumătate de zi la mine. Iubeşte foarte mult acele. Eu cred că îi şi place foarte mult să ţipe… Sau poate e o boală. O gîdilă ceva în gît şi trebuie să ţipe ca să-i treacă. Nu ştiu, o să mă mai gîndesc. Mie mi-e foarte frică de boli. De boli şi de chimicale. Chimicalele sînt nişte supstanţe mici, pe care vrăjitoarea cea rea le strecoară în bomboane, în sucuri şi în guma de mestecat ca să otrăvească copiii. Nu mori deodată. Te poţi chinui ani de zile paralizat. Dar mama ştie toate chimicalele şi îmi spune: de asta să nu mănînci. Şi eu nu mănînc. Am mare noroc de mama mea”.

Aş fi putut aduce, în acest loc, nişte splendide exemple din alţi autori, de pildă, din Aureliu Busuioc (Spune-mi Gioni, Hronicul Găinarilor, O sumă de cuvinte), din textele recente ale acestuia, vizând (ironic, neutru, spumos, după caz) aceleaşi (i)realităţi din istoria noastră recentă şi… mai puţin recentă. Dar, cu siguranţă, s-ar fi găsit cineva care ar fi spus că scrisul acestuia ar fi depăşit de timp. Arta adevărată… nu se mai poartă. Se poartă! Citiţi-i pe tinerii scriitori (pe cei profesionişti).

Consolarea autodidacţilor este că unora… nici înaltele şcoli nu prea le-au prins bine la ceva. Iar construirea unui text chiar asta ar trebui să urmeze, în procesul scrierii: să elmine, pe parcurs, pe cât se poate, impurităţile amatoriste. Eseul pe care tocmai l-aţi citit este exemplar, în acest sens: toate lacunele lui sunt elementele lui amatoriste.

Gheorghe Erizanu