Şcoala Gusti face obiectul unei multitudini de contribuţii regrupate în două volume. Primul, Marginal şi experimental – Cooperativa Gusti: două decenii de cercetare în istoria sociologiei (coord. Ionuţ Butoi, Martin Ladislau Salamon, Bucureşti, Eikon,  2020), a apărut acum câteva luni; al doilea, Condamnare, marginalizare şi supravieţuire în regimul comunist. Şcoala gustiană după 23 august 1944 (coord. Zoltán Rostás, Chişinău, Cartier, 2021) a ieşit săptămâna aceasta de la tipografie. Într-un caz, ca şi în celălalt, cercetările în materie de istorie orală şi interviurile realizate încă din anii ’80 de Zoltán Rostás sunt la originea perspectivei adoptate de o bună parte dintre autori, deseori membri ai Cooperativei G. Convorbirile lui cu Stahl, publicate cu titlul Monografia ca utopie: interviuri cu Henri H. Stahl: 1985-1987 (București, Paideia, 2000), constituie actul de naştere al acestei structuri informale care se prezintă mai degrabă ca o cooperativă decât ca o instituţie academică.

CUM PUTEAI FI SOCIAL-DEMOCRAT ÎN ROMÂNIA SECOLULUI XX?

Una dintre surprizele care îl aşteaptă pe cititor este varietatea itinerarilor politice ale membrilor şi colaboratorilor Şcolii Gusti şi, mai ales, faptul că această varietate a avut o incidenţa limitată în desfăşurarea activităţilor ei.

Unii împărtăşeau o viziune a lumii conservatoare şi reacţionară, destul de răspândită în acele vremuri în Europa, alţii aveau un demers progresist şi voluntarist. „La el [Dimitrie Gusti, care publica în 1934 Sociologia militans] totdeauna cercetarea mergea cu acţiunea”, spunea H. H. Stahl (Monografia…, p. 42). Gusti a fost fondatorul Școlii sociologice de la București și a colaborat, de altfel, ani de-a rândul cu Vodă Carol, fără să fi fost „carlist”. Ernest Bernea şi Traian Herseni au aderat la un moment dat la Legiune şi au participat probabil la fărădelegile ei; Gheorghe Vlădescu-Răcoasa şi mai tânărul Miron Constantinescu au intrat în Partidul Comunist, interzis în vremea aceea. Desigur, radicalizarea legionarilor a putut jena iniţiativele Şcolii la sfârşitul anilor ’30, dar nu mai mult. Comuniştii, propulsaţi de la clandestinitate la putere după război, au jucat un rol mai curios. Ei au participat la marginalizarea sociologiei, considerată o disciplină burgheză, după care tot ei au favorizat, dacă nu un fel de renaştere, cel puțin o reintegrare a membrilor Şcolii monografice în circuitele academice şi o revalorizare a contribuţiilor lor. Pentru fondatorul şi principalul animator al Şcolii, politica pare să fi fost mai ales un mijloc de a-i lărgi influenţa. Dimitrie Gusti nu a participat însă la guvernul lui Maniu doar ca expert, precizează Rostas, ci şi din afinitate cu programul ţărăniştilor (Marginal…, p. 11). În acest context, H. H. Stahl (1901-1991) ocupă un loc aparte. „Cazul” lui m-a ajutat să încerc să găsesc un răspuns la o întrebare care mă sâcâia de mult: Cum puteai fi social-democrat în România secolului XX?

CONFESIUNILE UNUI SOCIAL-DEMOCRAT „VĂRSAT LA COMUNIȘTI”

„Ultima oară când l-am văzut [e vorba de Petrişor Viforeanu], se înscrisese în Partidul Comunist,” îşi aminteşte Stahl. „Eu eram în Partidul Social-Democrat, dar vărsat la comunişti. Şi a fost o şedinţă de partid la care a fost şi Viforeanu şi acolo el a fost criticat pentru că păstrase oareşicare legături cu oameni din legaţia engleză, sau aşa ceva. Și el a vorbit acolo în şedinţă, s-a apărat, nu ştiu ce, mă rog, s-a trecut peste treaba asta… Am plecat de la şedinţă, eram bun prieten cu el. L-am luat aşa, de braţ, şi am mers cu el pe culoarele facultăţii până când ne-am despărţit. El s-a întors acasă şi s-a împuşcat, chiar în noaptea aceea. Cred că sunt ultimul om cu care a vorbit. S-a dus acasă, şi-a scos cămaşa ca să nimerească exact inima şi s-a împuşcat. A fost din partea lui o catastrofă, o prostie, fiindcă mai putea încă să facă treabă bună” (Monografia…, p. 244).

Fiu al unui procuror general, ginerele lui Istrate Micescu, avocat şi profesor conferenţiar renumit, fost coleg de clasă cu Mircea Eliade, Petrişor Viforeanu a colaborat în mai multe rânduri la anchetele Şcolii monografiste în calitate de civilist. Tentaţia mare este ca, pornind de la acest episod sinistru, care a avut loc  în 1948, să glosăm în jurul unor consideraţii de ordin moral. Greu însă, la mai bine de o jumătate de secol distanţă, să te mulţumeşti cu asemenea consideraţii, care oricum nu au cum avantaja pe vreunul dintre cei doi protagonişti.

[Întâmplarea face să o fi cunoscut bine, copil fiind, pe văduva lui Petrişor Viforeanu, Marie-Anne (Mariana), care tocmai se recăsătorise cu unchiul meu, Titus Vasilie Lemeny. Au locuit o vreme la noi în casă, la mansardă. Aceasta se întâmpla la sfârşitul anilor ’50, într-o perioadă în care, printre cei care ne vizitau, unii care tocmai ieşiseră de la închisoare riscau să se întâlnească cu alţii care urmau să fie arestaţi. Ignoram în ce condiţii a murit Petrişor Viforeanu. Cum a ajuns o persoană cu background-ul lui să adere la Partidul Comunist ? Cum se face că Stahl nu a găsit alceva mai bun de spus despre prietenul său decât că ar fi putut face încă treabă bună? De ce s-a arătat Stahl aşa de expeditiv, evocând noua lui apartenenţă politică? Cam astea au fost întrebările care mi-au trecut prin cap pe moment şi la care am renunţat repede să mai caut un răspuns definitiv.]

Mai stimulant pe plan intelectual este să încerci să înţelegi cum un personaj precum Stahl, proaspăt „vărsat la comunişti”, după cum constata el însuşi ironic,  a putut fi social-democrat de-a lungul deceniilor care au precedat şi a celor care au urmat acestui annus horribilis pentru multe nume sonore din interbelicul românesc. Departe de a fi eroic, itinerariul său permite descoperirea unui aspect al orientărilor şi  angajamentelor politice de stânga din România secolului trecut prea des pierdut din vedere. Pentru a-l reconstitui trebuie să jonglezi cu informaţii care provin din registre diferite: amintirile lui publicate în 1981 şi mai ales interviurile realizate de Rostas puţin înainte de decembrie ’89;  şi, pe de altă parte, documentele  apărute sub diferite forme în perioada comunistă, precum articolele din presă şi raporturile întocmite de funcţionarii aparatului de securitate, conservate în arhive. Acestea din urmă sunt uneori mai preţioase decât  amintirile şi mărturiile raportate. Stahl însuşi sugerează limitele acestora atunci când spune, referindu-se la anchetele de teren (dar asta poate fi aplicat şi la propriile lui memorii): „Nu poţi să ai încredere în propria ta memorie. (…) Memoria este o grilă pe care ţi-o pui şi reţii numai ceea ce-ţi convine, ceea ce ţi se potriveşte, se potriveşte cu preocupările tale sau cu interesele tale” (Monografia…, p. 243).

DERUTA ANUNȚATĂ A SOCIAL-DEMOCRAȚIEI DE DUPĂ 23 AUGUST 1944

Aşa cum reiese din cercetările întreprinse de membrii Cooperativei G, Stahl a fost mai degrabă un simpatizant convins şi un entuziast aparte decât un militant social-democrat. El nu a căutat să se impună pe plan ideologic sau să joace un rol politic, iar intervenţiile lui în dezbaterea publică pe teme politice sunt rare şi măsurate. Atunci când a încercat să facă la rândul lui politică, în primii ani de după război, a fost mai ales în ideea de-a relansa Şcoala sociologică de la Bucureşti, de a cărei importanţă pe plan intelectual era convins şi de a cărei supravieţuire depindea propriul său parcurs profesional.

Împreună cu fratele său vitreg, Şerban Voinea, ajuns membru în comitetul central al Partidului Social-Democrat după război, a publicat în 1947 la editura PSD o Introducere în sociologie care reia manualul destinat şcolilor secundare, editat în 1945 de Ministerul Educaţiei. Această nouă ediţie completată afişează un caracter politic mai pronunţat şi include capitole noi precum „Karl Marx şi concepția materialistă a istoriei”. Contrastul cu publicaţiile anterioare este frapant, chiar dacă interesul lui Stahl pentru materialismul istoric era cu mult anterior. Compatibilitatea materialismului istoric revendicat de Stahl cu schema teoretică a profesorului Gusti rămâne o temă insuficient explorată, scrie și Alina Juravle în concluzia biografiei politice consacrate lui Stahl (Condamnare… p. 139). Aceeaşi autoare a publicat în Sfera politicii, n° 175 „Henri H. Stahl, un sociolog social-democrat”, text disponibil pe pagina Cooperativei Gusti.

Tratând problema cooperaţiei, el critica în două articole apărute în 1942, în ziarul Timpul, soluţia adoptată în URSS : „Pe vechiul fond al latifundiei boiereşti, cu moravurile iobăgiei medievale, au introdus tractorul comunismului sătesc primitiv, sovhozul şi colhozul. Operația a fost făcută cu cele mai moderne mijloace ale siluirii propagandistice, împreunate cu cele mai barbare metode ale batjocurii individualității umane. Sistematic s-a distrus tot ce le putea sta în cale (…). Iar formula lor «socialistă» este o imensă minciună sub care se ascund, în forme contabile extrem de savante, vechile moravuri de exploatare, a iobagului dator cu clacă și dijmă unui boier latifundiar care de data aceasta este desumanizat și, deci, inuman: Statul El însuși” (Condamnare…, pp. 109-110).

Prefaţa Introducerii în sociologie era semnată în mai 1947. Reacţia „oficială” nu va întârzia. Un tânăr student la sociologie, viitorul istoric şi critic literar Paul Cornea (1923-2018), va publica în Contemporanul un rechizitoriu fără drept de apel, de pe poziţii marxist-leniniste ortodoxe, datat 26 septembrie 1947 (Condamnare…, p. 116). Tentativele lui Stahl de-a se adapta noilor condiţii istorice de după război, conservând un minim de autonomie, „de a recupera pe o linie social-democrată clasică sociologia gustiană”, cum scrie Zoltán Rostás (Condamnare…, p. 18), s-au soldat deci pe moment cu un eşec usturător. Stahl va fi dat afară de la facultate, carnetul său de partid nu va fi confirmat în 1952, mai mulţi dintre foştii lui colegi arestaţi vor muri în detenţie. „Toată mişcarea asta [generată de Şcoala Gusti] a fost asasinată. Pur şi simplu. N-a murit de moarte bună” (Monografia…, p. 83). Totuşi, perseverenţa sa, precum şi complicitatea unora dintre persoanele bine plasate în ierarhia comunistă, care îl apreciau sau aveau nevoie de el, se vor revela eficace. Principalele lui lucrări au fost până la urmă publicate: cele trei volume de Contribuţii la studiul satelor devălmaşe româneşti, între 1958 şi 1965, şi Teorii şi ipoteze privind sociologia orânduirii tributale, în 1980. Ele au apărut, desigur, cu concesiile de rigoare, ceea ce va deveni jenant după ‘89, motiv pentru care fiul său, antropologul Paul H. Stahl, s-a simțit obligat să reamintească cititorului în noile ediţii aceste constrângeri şi chiar să suprime anumite referinţe prea compomiţătoare. În aceste contribuţii, care până la ora actuală nu s-au bucurat de atenţia cuvenită, Henri H. Stahl avansează ipoteze şi explorează piste originale şi stimulante privind o istorie socială a ţărilor române care rămâne să fie scrisă.

H. H. STAHL, UN PROFIL POLITIC SUI GENERIS ÎN PERIOADA INTERBELICĂ

Un lucru reiese clar din conversaţiile lui cu Zoltán Rostás între 1985 şi 1987, deci într-o perioadă în care ele erau destinate să fie publicate când vor veni „vremuri mai bune” (Monografia…, p. 5): pe plan politic, în ajunul schimbărilor de după 23 august 1944, el avea deja un net profil social-democrat, profil pe care l-a păstrat în ciuda vicisitudinilor cu care a fost confruntat şi a concesiilor pe care le-a făcut pe urmă. Un profil sui generis din multe puncte de vedere. Adeziuna sa la ideile social-democrate nu era nicidecum deconectată de problemele cu care s-a confruntat pe plan profesional în echipele de cercetare monografică, între 1925-1933, şi chiar în materie de acţiune  socială, sub egida Fundaţiei Culturale Carol al II-lea, între 1934 şi 1939. „Eram duşman înverşunat al marilor boieri şi al latifundei, eram convins că trebuie să dispară treaba asta; dar înlocuită prin această, poate utopică, credinţă în capacitatea de organizare şi creaţie a maselor ţărăneşti. Dacă este cineva să le conducă şi cine să le îndrume” (Monografia…, p. 296).

Pentru a evita orice neînţelegere, acest credo, oarecum contradictoriu, merită câteva precizări. În primul rând, trebuie amintit ce înţelege Stahl prin „masele ţărăneşti”: „El [Marin Preda] ştie un singur tip de sat. Un sat de mitocani, de fapt, nu un sat de ţărani. Dar, în realitate, este o varietate extraordinară, de la om la om, de la sat la sat, sunt cu totul alte viziuni ale lumii. Nu se poate compara unul cu altul. Și este un spectacol prodigios să compari felul cum gândeşte un plutaş de pe Bistriţa, de pildă, cu un fost clăcaş din Bărăgan. Altă lume. Sau un oier, sau un olar. Cu totul altă lume. Alceva.” (Monografia…, p. 121). Stahl nu provine din mediul ţărănesc, ceea ce în ochii lui nu alimentează vreun complex social, ba dimpotrivă, constituie un atu în anchetele pe teren: „Nu se miră, de pildă, un cercetător, care a venit de la sat, de viaţa satului. Nu are şocul acesta” (Monografia…, p. 69). Țărănimea nu e idealizată: „De pildă, la ‘907 a fost o răscoală a ţăranilor. Răscoală, răscolă, dar ce te faci cu această credinţă a tuturora că răscoala se face pentru că a venit un ordin de sus. Nu este o idee a lor, e ordin să se facă. De la cine? Cineva de foarte sus…” (Monografia…, p. 227).

[În mai multe rânduri, Stahl evocă mişcările mistice populare care, „la vremea aceea de criză socială, erau simptomele unei crize sociale” (Monografia…, p. 227). Despre Zelea-Codreanu, el scrie: „Este unul dintre puținii români care a reuşit să provoace un curent de mistică socială. Nu ştiu cum or fi fost pe vremuri paşoptiştii, că ei au avut… se zice că ei ar fi avut darul să provoace un curent de mistică politică” (Monografia…, p. 162).]

„Cine conduce, cine îndrumă?” La această întrebare, practica de cercetare şi de intervenţie socială în cadrul Şcolii şi mişcării Gusti sugerează un prim răspuns. Retrospectiv, Stahl caracterizeaza această activitate din perioada interbelică ca o formă de „inginerie socială” (Monografia…, p. 167). În acelaşi timp,  „ridicarea satului prin el însuşi” joacă un rol cheie în ideologia şi practica Şcolii Gusti, insistă Dumitru Sandu în comunicarea sa (Marginal…, pp. 83-107). „«Satul de obicei este mut. Dacă şti să-l asculţi, el vorbeşte», scria Stahl, care era adeptul educării «îndoită… a satului de către echipă, dar mai ales a echipei de către sat». Educaţia prin dialog, de care va vorbi mai târziu, în anii ’70, cu folos şi succes, Paulo Freire, capătă la H. H. Stahl, în anii ’30, numele de «educaţia îndoită»” (Marginal…, p. 91).Cei angajaţi în acțiunea de ridicare a satului sunt prezentaţi mai degrabă ca un fel de experţi care nu fac, sau nu ar trebui să facă, politică. În perioada monografiilor, Stahl nu se va implica politic, de altfel, decât o singură dată, contra abuzurilor societăţilor anonime forestiere cu capital străin în Vrancea, în perioada  cercetărilor de la Nerej (Marginal…, p. 343). Ori, elaborarea monografiilor, munca de teren şi, mai târziu, acţiunea socială pe scară largă, nu au fost posibile decât graţie unor susțineri instituţionale de anvergură: Facultatea de Sociolologie de la Bucureşti, diversele societăţi fondate de Gusti mai întâi, Fundaţia Culturală şi statul român însuşi prin legea serviciului social. Acest compromis este căutat şi asumat de  Stahl: „Problemele sociale nu le rezolvă statul. Eu am adoptat poziţia foarte clar spusă a social-democraţilor. Nu se poate face pe calea reformelor o soluţionare a problemelor sociale. Se poate face însă o permanentă îmbunătăţire a lor” (Monografia…, p. 293). Acelaşi Stahl precizează: „Statul nu este chemat să facă pe proprietarul. Proprietari sunt oamenii care lucrează efectiv. Și statul nu poate decât să le puie la îndemână îndrumări juste, să ridice cultura, adică şcoli, să acorde credite. Asta poate să o facă, dar mai multe nu” (Monografia…, p. 297). După care conchide astfel: „Soluţia clară, social-democrată, este socializare, nu etatizare… Totul depinde, chiar în soluţia etatizării, de ce caracter are statul. Că dacă statul e unul despotic, mulţumesc. Dacă statul e democratic, mai stăm de vorbă. Deşi soluţia cea bună este socializarea mijloacelor, aşa cum a spus Marx, socializarea mijloacelor, nu a spus etatizare. Nu a spus etatizare! Dimpotrivă, el mergea la desfiinţarea statului” (Monografia…, p. 298). „Și atunci unde a intervenit ruptura între el şi Bakunin?”, îl întreabă Zoltán Rostás. Stahl nu răspunde la întrebare, dar reacţia lui indică clar opţiunea sa reformistă: „Bakunin era pentru revoluţie (…). Lenin e bakuninist, fără nicio îndoială” (Monografia…, p. 293).

[Pentru o critică a poziţiei social-democrate privind asocierea autorului „tezelor din aprilie” (1917) cu fondatorul socialismului libertar, a se vedea Laslo Sekelj, „Bakounine et Lénine”, în Iztok, nr. 9, septembrie 1984.]

SOCIAL-DEMOCRAȚIA CA UTOPIE LA H.H. STAHL: REVELATORUL AUSTRO-MARXIST

Dincolo de argumentele raţionale şi constatările realiste, deseori dezabuzate, pe care le aliniază în confesiunile sale, se poate citi la Stahl, în filigran, o relaţie pasională cu social-democraţia, cu reprezentanţii şi adepţii ei. Frapant este ataşamentul particular, foarte selectiv la el, pe care îl manifestă pentru anumiţi social-democraţi cu care a fost în contact, care l-au inspirat şi l-au impresionat de-a lungul secolului. Destinul fratelui său, lider social-democrat, care a negociat cu comuniştii un post la Berna, unde a ales exilul în 1948, este sobru relatat. În regulă generală, el evită să se pronunţe asupra convertirii la comunism de după 23 august 1944 a celor la care uneori te puteai aştepta cel mai puţin din generaţia sa. Replica cinică a lui Ștefan Voitec la închiderea şcolii studenților social-democrați de la Breaza, raportată de Stahl – „Nu înclinăm stagul, ci numai îl înfăşurăm, păstrându-l pentru zile mai bune” (Monografia…, p. 235) –, este mai degrabă o excepţie. Chiar şi comuniştii nou-veniţi la putere sunt rar evocaţi, Stahl mulţumindu-se să precizeze, vorbind de Lucreţiu Pătrăşcanu sau de Belu Zilber, că aceştia fuseseră „comunişti-comunişti” (Monografia…, p. 226).

În schimb, el nu încetează cu laudele atunci când vine vorba de o serie de personaje care au toate în comun apartenența, sub o formă sau alta, la curentul austro-marxist. Tendinţa de a-i pune în valoare cu orice preţ pe aceşti social-democraţi, ardeleni şi bucovineni în majoritatea lor, în timp ce atâţia alţii sunt ignoraţi sau chiar de-a dreptul caricaturizaţi, este pe alocuri deconcertantă. De altfel, Stahl era bucureştean. Regăţeanul Titel Petrescu „era totuşi un om de totală bună credinţă, dar i se zicea că este socialist cu lavalieră… Era un sentimental” (Monografia…, p. 39). Stahl îi preferă acestuia pe transilvănenii Jumanca şi Flueraş, care vor sfârşi şi ei în puşcărie pentru că s-au opus „unificării mişcării muncitoreşti”, refuzând să participe la alegerile din noiembrie 1946 pe listele controlate de Partidul Comunist. „Am avut prilejul să asist la discuţii între conducătorii sindicatelor sau ai secţilor socialiste din Transilvania. Erau bine puşi la punct” (Monografia…, p. 163). Până şi un „transilvănean habotnic român”, cu vederi conservatoare, precum autorul Statelor unite ale Austriei Mari (1906) este omagiat. Teoria lui Aurel Popovici „în problema minorităţilor merită să fie restudiată şi pusă la punct” (Monografia…, p. 316). Proiectul federal, „un stat socialist, multinaţional, cu centrul la Viena, şi care să cuprindă toate statele de pe cursul Dunării”, pare să fi avut şi preferinţa lui până la sfârşitul vieţii, când i s-a destăinuit lui Zoltán Rostás: „Eu am rămas cu idealul austro-marxist” (Monografia…, p. 318).

Cele şase luni petrecute la Viena la sfârşitul studiilor de stenografie şi serviciul militar par să fi jucat un rol determinant în itinerariul său politic – şi nu numai politic –  ulterior. Metodele aplicate la casa de cultură proletară pe care o frecventa cu asiduitate, unde îşi vor face apariţia „cei mai vestiţi profesori din Viena”, şi une îl va întâlni pe Otto Bauer şi alte personalităţi socialiste din curentul austro-marxist, vor fi acelea din care mai târziu se va inspira în acţiunile culturale în mediul  ţărănesc, preponderent într-o ţară ca România. Din acest punct de vedere, faptul că el a fost preocupat, din convingeri socialiste, mai ales de problemele ţărănimii, în timp ce proletariatul urban era principala referinţă a socialiştilor şi a marxiştilor în particular, nu are nimic paradoxal. „Pot să mărturisesc că ideea mea de bază  am învăţat-o acolo, în Kulturheim-urile vieneze, organizate de primăria socialistă a Vienei” (Monografia…, p. 33). În odăile şi atelierele acestora, în care puteai intra fără să te întrebe nimeni ce cauţi şi ce vrei,  a învăţat tânărul Stahl că „marele meşteşug este să-l laşi pe unul dintre ţărani să vorbească, să facă el prelegerea şi să o facă, în acelaşi timp, într-un chip plăcut”, nu să aduci un conferenţiar de la centru! „Și atunci aşa s-a şi făcut. S-au dus campanii în legătură cu problemele maternităţii, ale creşterii copilului, problemele bolilor endemice… Mă rog, toate socotelile, rând pe rând, care erau într-adevăr problemele reale în satul respectiv, trebuia găsită forma în care să se prezinte aceste lucruri în chip plăcut” (Monografia…, p. 33).

Titlul ales de Zoltán Rostás sugerează în mod foarte inspirat, cred, demersul ştiinţific al Şcolii Gusti şi al lui H. H. Stahl în special: Monografia ca utopie. Pentru a evidenţia caracterul original al demersului politic al lui H. H. Stahl, formula „social-democraţia ca utopie” nu mi se pare prea deplasată, mai ales când ne gândim la afinităţile pe care acesta le-a întreţinut o viaţă întreagă cu curentul austro-marxist şi rolul experimentului proletar vienez pe plan metodologic în anchetele sociologice şi acţiunile culturale întreprinse în cadrul Școlii Gusti. Un lucru este sigur: înainte, ca şi după 23 august 1944, alternativa pentru el nu era liberalismul, în sensul în care este folosit acest termen, cu sau fără prefixul „neo”, în România postdecembristă, ci o formă de socialism bazat pe reforme şi pe o participare efectivă a oamenilor la treburile publice. Cât despre aplicabilitatea unui proiect social-democrat, în sensul în care îl concepea el pentru ţara în care trăia şi care constituia terenul lui de cercetare exclusiv, Stahl nu nutrea multe iluzii, fără însă ca asta să-l facă să renunţe la convingerile sale şi la căutarea posibilităților concrete de a le pune în practică. În acest sens, programele şi reformele sociale promovate de o gamă mai largă a clasei politice interbelice româneşti decât avem tendinţa să ne-o închipuim azi – de la ţărănişti la social-democraţi – constituie un precedent care merită să fie luat în considerare într-o Românie postcomunistă în care simpla idee de cooperaţie şi manifestarea vreunui interes pentru un proiect comun şi solidar sunt metodic marginalizate. Eforturile Cooperativei Gusti de a pune în valoare această moştenire din perioada interbelică sunt deci cu atât mai meritorii.

P.S. M-am întâlnit de două ori la Paris, în 2005, cu fiul lui Henri H. Stahl, antropologul Paul H. Stahl (1925-2008). În lungile discuţii centrate pe spaţiul balcanic pe care le-am avut, am fost surprins să-l aud evocând cu insistenţă, dar şi cu un anumit aer misterios, rolul pe care, mai ales împreună cu colegul său Isaac Chiva, l-ar fi jucat în acţiunile de solidaritate cu social-democraţii în clandestinitate din România înainte de 1989. M-am tot gândit să fac cu el un interviu despre asta dar, până la urmă, nu l-am făcut, probabil datorită unei întâlniri care m-a contrariat mult timp.

La câteva luni după evenimentele din decembrie ‘89 a avut loc o conferinţă-dezbatere despre evoluţia situaţiei politice din România, la care era prezent și un mic grup de social-democraţi români din exil, de-al căror nume nu-mi amintesc. (Vladimir Krasnoselski, care colabora la Europa Liberă, şi Duiliu Vinogradski erau două nume care circulau în legătură cu social-democraţii români din Elveţia. Nu am avut ocazia să-i cunosc). Eu fusesem invitat să intervin de un grup anarhist de la Lausanne, care luase parte la campania de solidaritate cu membrii Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din România (SLOMR), persecutaţi în ţară. Bucuros să întâlnesc români angajaţi la stânga, am fost surprins de prestaţia lor favorabilă FSN-ului şi echipei Iliescu-Roman. De unde atâta bunăvoinţă pentru o formaţiune şi două personaje care reprezentau atunci tocmai acele sectoare ale PCR-ului omniprezente în fostul aparat de stat? Meritau membrii acestor sectoare, care încercau să se recicleze, de voie unii, de nevoie toţi ceilalţi, o astfel de solicitudine? Nu cumva interlocutorii mei social-democraţi credeau că venise în fine momenul să se producă un „remake” al operaţiei din 1948 când social-democraţii au fost absorbiţi de comunişti? Un remake în care rolurile ar fi fost inversate şi care le-ar fi permis să-şi ia revanşa? Asta a fost impresia mea atunci. Bineînţeles, lucrurile nu s-au petrecut cum ar fi putut să creadă ei din naivitate, dar poate şi cu o doză de cinism. Câţiva ani mai târziu, modestul PSD „istoric” a fost, de altfel, absorbit de proaspăt înfiinţatul PSD, care obţinea astfel şi viza pentru adeziunea la Internaţionala socialistă. Inutil de precizat că consideraţiile de ordin doctrinar, ideologic, istoric, au jucat un rol mai degrabă ornamental în desfăşurarea acestor evenimente.

Acestea fiind zise, după lectura convorbirilor între Zoltán Rostás şi H. H. Stahl, regret că nu am reluat legătura cu fiul acestuia din urmă. Performanţele şi contra-performanţele social-democraţiei fac şi ele parte din istoria stângii.

Un text de Nicolas Trifon, publicat în Pagini libere (Cluj)

Gheorghe Erizanu