Alocuţiunea lui Nicolas Trifon cu ocazia lansării noii ediții a cărții Aromânii : pretutindeni nicăieri la Muzeul ţăranului român, miercuri 15 aprilie 2015

Enache Tușa, Vasile Ernu și Nicolas Trifon. Lansarea volumului „Aromânii: pretutindeni, nicăieri” de Nicolas Trifon, ed. a II-a. Muzeul Țăranului Român

Enache Tușa, Vasile Ernu și Nicolas Trifon. Lansarea volumului „Aromânii: pretutindeni, nicăieri” de Nicolas Trifon, ed. a II-a. Muzeul Țăranului Român. 15 aprilie 2015

Muzeul ţăranului român, Irina Nicolau şi aromânii

Întâi şi întâi, ţin să-mi exprim gratitudinea faţă de Muzeul ţăranului român pentru organizarea acestui eveniment în colaborare cu editura Cartier. Faptul în sine de a găzdui prezentarea unei cărţi despre aromâni poate fi interpretat ca un gest de ospitalitate, un semn de simpatie, probabil involuntar şi chiar paradoxal însă apreciabil. La aromâni, referinţa la ţărani, la ataşamentul lor pentru pământ din geeraţie în generaţie, ocupă un lucru mai repede secundar. Pe plan ocupaţional, ei au fost mai ales crescători de vite iniţial semi-nomazi, cărăvănari, meşteşugari, artizani, negustori, şi numai foarte rar ţărani cultivatori precum românii sau sârbii. Desigur, sunt foarte ataşaţi de locurile unde s-au născut, de unde veneau ai lor, unde iernau, unde au lucrat, le duc dorul, se întorc când pot, când nu, însă, merg mai departe… Acesta este probabil şi unul dintre motivele pentru care ei n-au constituit o naţiune precum semenii lor printre care trăiesc.

In ceea ce mă priveşte, aş profita de această ocazie ca să salut memoria unei persoane care a făcut mult pentru acest muzeu, şi nu numai pentru el : Irina Nicolau. Ei i-am dedicat şi cartea apărută anul trecut tot la Cartier, Unde e Aromânia ? Cred că autoarea « incursiunii subiective în lumea aromânilor » (Haide bre !) s-ar fi amuzat să treacă în revistă nenumăratele răspunsuri la întrebarea care figurează în titlul acestei cărţi.

Graţie Irinei Nicolau, Muzeul ţăranului român a fost un loc privilegiat pentru aromâni, consideraţi nu numai ca obiect de cercetare, pornind de la metode novatoare de altfel,  ci şi ca subiect al propriei lor istorii. O istorie imediată, pe cale de a se realiza, sub privirile tuturor, pornind de la iniţiative individuale sau colective, într-o perspectivă comună, de afirmare, de emancipare, de dialog. Îmi aduc aminte, ca şi cum s-ar fi întâmplat ieri, de sărbătoarea pitei, iniţiată de dânsa, de sfântul Dumitru, în octombrie 1999, care s-a trnsformat într-o adunare generală în genul celor din mai 1968 la Paris. Fiecare putea să vorbească, când divaga însă era interpelat : « Mai concret, ce ai de propus ? » Era un climat pozitiv care contrasta cu atmosfera cam lugubră de atunci dominată de reglarea de conturi pe tema moştenirii comuniste.

Din păcate, cam de la 2005 încoace, discursurile privind super-românitatea aromânilor au devenit tot mai asurzitoare şi s-au înmulţit în dauna iniţiativelor privind promovarea şi protecţia limbii şi culturii aromâne. Totuşi, chiar dacă sunt mai rare şi se bucură de mai puţină atenţie, aceste iniţiative continuă să să fie luate, şi arată că unii aromâni nu renunţă la ideea că pot şi ei să se manifeste ca subiect al istoriei prezente. Exemplu, mâine, tot în această sală, se va produce grupul Pira, care combină într-un mod cât se poate de fericit cuvintele aromâneşti cu aranjamentele muzicale moderne.

Cât despre cartea Aromânii : pretutindeni, nicăieri = Armânjlji : itsido, iuva, despre care au vorbit poate prea frumos Vasile Ernu şi Enache Tuşa, ţin să precizez că nu este o istorie a armânilor ci o încercare de reconstituire, pornind de la documente şi mărturii atestate, a diverselor manifestări ale aromânilor, deseori ale viitorilor aromâni în istoria sud-estului european. O istorie care continuă şi în zilele noastre, o istorie care nu şi-a spus ultimul cuvânt în ceia ce îi priveşte pe aromâni.

aroafis2015c

Gheorghe Erizanu