LUI MIRCEA LA 16 ANI

În 16 ani
Mircea a făcut atît
cît critica leneșă
ar fi plodit în 160,
dacă nu-și pierdea
tîrlicii pe drumul
cel fără de sfîrșit
bornat cu drapele roșii:

a curățat grajdurile lui Lextțir
a deratizat coștirețele lui Portnoi
a igienizat goginețele lui Ion Pavlovici
haznalele lui Senic și Dolgan,
zăpsind contradicții
pînă și în focul acru;

dacă declară război naratorilor,
spulberă improvizațiile
desființează imposturile
ironizează distopiile
scarmănă utopiile,
mîngîind numai
eroinele
chinuite de așteptare
în manuscrise;

cînd cade norocul peste lire și harfe
sfîrîie metataxele fac haz metaplasmele
surîd complice minimalistele;
vai de maximaliști,
nu-i ajută nici
Antologia de bocete!

De vreun deceniu, Mircea despică în patru
politician după politician
partid după partid,
transformîndu-i,
firește, în patrupezi
încolonați.
Dacă mai lasă cîte-un cațavenc întreg,
de sămînță,
e ca să am și eu de unde alege
cînd vine vremea
să tranșăm, cu săpăliga, în opt
iarba rea a patrihoților
Matriei.

P. S. Îl felicit,
la ceas aniversar,
a doua zi, cum obișnuiesc de ani,
la 1 martie,
cînd e un dublu,
ba chiar un triplu prilej.

GHEORGHE

la 25 de
ai
ai Cartier-ului

Cînd Balaurul roșu
se poticni și căzu
cît era el de lung și de lat
în faimosu-i costum vărgat,
Gheorghe încă mai șlefuia
vîrful de lance.

A venit Timpul, își zise el,
zîmbind cu subînțeles unui destinatar
absent (care, la acea oră, tocmai
începuse să achipuie
o încrengătură
de gesturi
pure), a venit timpul, își repetă el,
să fac ceea ce e de făcut
în cernîșevskiana epohă
a lui… Ce-i de făcut?

Și – cît norii de praf
stîrniți de căzătura căzăturii ăleia
se întinseră de la Brest la Vladivostok
și de la Norilsk la Kușka,
începînd să coboare
apoi,
în jos,
înapoi,
cu o lentoare bureată –
fură și creioanele
ascuțite.

După ce găsi și foarfeca,
îi strigă și pe Maeștrii
închipuirilor
să-și care
la județ
contribuțiile
frumos
dactilografiate

Pe la amiază,
Cartier-ul era însăși Lumea,
adunîndu-i sub același cer
pe Dante și pe Homer, pe Galaicu-Păun,
Adrian Ciubotaru, Ayn Rand și Chiper,
pe Vieru, Lungu, Druță, Beșleagă, Ivănescu,
Șleahtițchi, Maria, Curtescu,
Balzac, Cioclea și Blok,
Moraru și Leahu, Brumaru,
Crudu (cu Dudu)
și Foarță,
luîndu-se – aprigi – la harță
cu maeștrii închipuirii lor,
care, oricît răspunseră și ei, de zor,
la chemare,
de zor
fac și azi anticameră
propriului lor text,
incolor.

E clar?

E clar și-așa și pe net!
Gheorghe Erizanu îl știe
pe Da. Dar
cît de mult îl iubește pe Niet!!!

Celelalte
( lectura, corectura,
alergătura,
bătăile de cap…)
le cunosc mai bine
cronografii
de pe Bîc.

Scrieți în continuare, răduleștenilor,
zice Gheorghe,
scrieți, băieți,
bălțeni, bucureșteni, parizieni și chișinoveți;
scrieți și voi, fete mari,
cîte-s în lună, în astre
și-n Ursele
Mari!

Scrieți,
că, dacă se editează, se publică
și-atunci citi-Va
însăși
mondiala republică!

Gheorghe Erizanu