Aveam vreo 12-13 ani. Am fost convocat la o întâlnire cu scriitorii la Tânărul leninist. Victor Pânzaru era marele animator al acelor întâlniri. Tot el se chinuia citind toate mâzgălelile noastre poetice.  Și eram mulți. Și eram orgolioși. Și el era singur. Și era prea cuminte ca să ajungă un mare poet.

Era iarnă. Venisem cu autobuzul din nordul republicii. Întâlnirea era la etajul 4 sau 5 din Casa Presei. Cei doi scriitori erau Mihai Cimpoi și Nicolae Dabija.

Mihai Cimpoi era cu o căciulă de iepure. Neagră. Și obosită. Era în perioada când se trezea la 5 dimineața și lucra la Narcis și Hyperion.

Nicolae Dabija era poetul. Cel din imaginea canonică. Cu părul lung. Cu metafore în ochi. Îi apăruse de sub tipar Apă neîncepută. Dacă Victor Pânzaru nu mă lua într-o parte ca să-mi împrumute cu mare precauție un Lucian Blaga din seria Lyceum și Hanul Ancuței de Mihail Sadoveanu, atunci Apă neîncepută avea să-mi pară cea mai frumoasă poezie pe care am citit-o. Până atunci. Mai târziu am citit Ochiul al treilea, cartea de debut. Era volumul care anunța noua generație în poezia basarabeană. Și era o poezie proaspătă. Și o generație care promitea ieșirea din realismul socialist.

Generația „Ochiului al treilea” l-a pierdut într-o polemică pe criticul Eugen Lungu. Care a fost repede adoptat de „optzeciști”. Acel polemist era Nicolae Dabija.

A fost generația care și-a sacrificat talentul literar. Și a intrat în politică în 89. Atunci am pierdut scriitorii.

Au mai fost niște bătălii literare cu Aureliu Busuioc și niște tăceri cu Dumitru Matcovschi.

Nicolae Dabija a împlinit 65 de ani. Este omagiatul care desparte scriitorii în două tabere. Scriitorii Academiei și scriitorii Uniunii. E un război inutil al Ghindei și al Rozei.

Florile se usucă, ghinda putrezește, anii trec. Doar textele rămân. „Doru-mi-i de dumneavoastră ca unui zid de o fereastră”.

Gheorghe Erizanu