La sfârșitul secolului al XV-lea Leonardo da Vinci a fost cel care a proclamat că negrul nu este cu adevărat o culoare. Iar în spectrul culorilor, descoperit de Isac Newton în 1665-1666, negrul, alături de alb, nu-și mai găsesc loc în noua ordine a culorilor.

Abia în 1946, la Paris, are loc faimoasa expoziție, care proclama cu insolență: „Negrul este o culoare”. Așa începe reintrarea negrului în spectrul culorilor. Cu peste 50 de ani în urmă.

Dreptul negrului la culoare începe cu Facerea din Biblie sau, ca să fiu mai exact, cu mitologiile: „la început era noapte, imensa noapte a originilor, și abia ieșind din beznă viața a putut căpăta formă”.

„Negrul matricial al originilor a rămas vreme îndelungată asociat cu simbolica unor spații anume, cum ar fi cavernele și toate locurile naturale ce par să comunice cu măruntaiele pământului: văgăuni, grote, prăpăstii, galerii subterane sau rupestre.” Chiar dacă ele sunt lipsite de lumină, ele sunt locuri de naștere sau metamorfoze. Și prin acest fapt sunt spații sacre care au constituit cele mai vechi locuri de cult ale umanității.

În Evul Mediu timpuriu existau două sisteme ale bazelor simbolicii culorilor: alb-negru, moștenite din creștinism și alb-roșu-negru, venite din orient. Șahul, apărut în India, avea culorile alb-roșu. Abia în secolul al XI-lea în Europa are loc trecerea treptată la alb-negru, culori mai apropiate lumii creștine.

În secolele X – XIII coabitarea dintre „negrul bun” și „negrul rău” se încheie. Negrul devine culoarea Diavolului. Care după 500 de ani în care apare cu o imagine ștearsă și neclară, capătă contur și culoare.

Iar când negrul se așează pe paginile albe în primele cărți tipărite lumea a scos aceste culori din spectru.

Așa spun cărțile.

NEGRU. ISTORIA UNEI CULORI de Michel Pastoureau. Traducere din franceză de Em.Galaicu-Păun (Editura Cartier, 2012)

(Pentru Cartea zilei, Publika TV)

Gheorghe Erizanu