În martie 1944 Armata Roșie a ajuns la Prut, la Pererita. Trupele române se retrăgeau peste Prut. Doi soldați români au venit la bunică-mea să împrumute căruța. Pe trei zile.

Era o căruță nouă, făcută de bunelul Mihail înainte de concentrare, în 1943. Românii l-au lăsat acasă în primii ani de război, ca să-și crească cele două fete de doi și trei ani. Iar atunci când a fost recrutat, l-au repartizat la Cernăuți. Să fie aproape de familie.

Peste două zile soldatul român a trecut Prutul și i-a adus căruța bunicăi.

Rușii au intrat în sat chiar a doua zi. A venit un soldat rus și i-a zis bunicăi să-i împrumute căruța. Pe trei zile.  Drept dovadă că îi va întoarce căruța a lăsat în loc un șaraban. Bunică-mea îi citise încă din 1940. Și a desfăcut șarabanul. Roțile le-a ascuns în locul diferite, coșul, proțapul au fost împrăștiate și ele.

A doua zi vin doi soldați ruși și-i zic bunicăi:

– Noi am lăsat ieri aici un șaraban. Am venit să-l luăm.

Bunică-mea a zis că nu știe rusa. Și nici de șarabanul lor.

Peste ani, pe una dintre roțile de la acel șaraban cânta un cocoș roșu, demonstrându-și virilitatea în fața găinilor care nu prea îl băgau în seama. Ele ciuguleau semințele de pe jos. Bucurându-se mult și cotcodăcind când dădeau peste vreo râmă.

Gheorghe Erizanu