Am intrat în sat pe un drum de țară. Într-o duminică. Până la amiază. N-avea niciun indicator. Nu știam cum se numește localitatea. Era aproape de Nistru. După Orhei. Până la Soroca. Cu drumuri spălate de ploaie. Cu ziduri. Cu băligar aruncat în gropile din drum.  Cu troscot și urzici. Cu ardezie. Cu porți de metal vopsite de un albastru intens. Dar asta a fost în anii 80 ai secolului trecut. Cu câteva găini pe la o poartă sau alta. Fără oameni.

Am văzut niște gospodari într-o curte.

– Cum se numește satul?

– La ce bun?

– Ca să ajungem la Țâpova?

– Pentru ce vă trebuiește Țâpova? Avem și noi un pahar de vin. Ce să cătați la Țâpova?

La un an după acea vizită, în același sat, o fundație franceză încerca să aducă voluntari francezi. Ca să învețe franceza copii. Vara. Dar directorul școlii nu le-a dat voie în școală. N-avem nevoie de cocoșii galici printre găinile neaoșe.

Apoi, aceeași fundație, a încercat să procure o casă „brosovaia”. S-a bătut palma cu primarul. Fundație a adus un arhitect francez. Dar casa încă nu era în proprietatea fundației. Tipul cu cheile de la primărie putea merge să descuie casa. Dar serviciile lui costă 50 de euro ziua.

Aceeași fundație a adus interpreți francezi. Și a organizat un festival de muzică franceză. Primăria urma să asigure scena și toaletele. Drept scenă a servit o remorcă de tractor. Prețul plătit a fost de 200 de lei. Iar pentru wc s-au plătit 800 de lei. A plătit fundația.

În același sat fără indicator trăiește și Olesea, mamă a unui copil de trei ani. Dar nu-l duce la grădiniță. Nu-i convine să se scoale dimineața. Somnul frumuseții tinerei mame durează până la 11. Soțul îi trimite bani de la Moscova. Fasolele s-au scuturat pe curpen. Dar nu-i bai.  Va trage o fugă până la ceaină. Ca să cumpere o „Mivina”.

– Buna dimineața, țară.

– Tu-i maiul măsii, iar e toamnă.

Gheorghe Erizanu