Șampanie și stridii

În vara anului 1904 starea de sănătate a lui Anton Cehov se înrăutățește brusc. Are deja de mulți ani tuberculoză, stă cu lunile în spital la Moscova sau se tratează în Crimeea. Dar în iunie 1904 soția lui, actriță la Teatrul de Artă din Moscova, Olga Knipper, îl duce pe soț la tratament în Germania.

De la îndeputul războiului japonez Cehov, mereu apolitic, începe deodată să urmărească știrile. Victoria Rusiei, îi spune deodată cumnatului său, Viktor Knipper, e extrem de nedorit, pentru că ea va întări autocrația și va amâna revoluția. Același lucru îi spune și lui Stanislavski: „E groaznic! Dar nu se poate fără asta. Las să ne miște din loc japonezii”.

În iarna anului 1904 la Teatrul de Artă are loc premiera Livezii cu vișini, după care Cehov nu mai scrie nimic mult timp. În noaptea de 1-2 iunie 1904 Cehov, care se află în stașiunea Badenweiler, se trezsește deodată și o roagă pe soție să cheme doctorul, și mai cere șampanie. Când vine doctorul, îi spune în germană: Ich sterbe, iar mai apoi același lucru soției: „Mor”. Ia paharul, îl bea spunînd: „Demult nu am mai băut șampanie…”, se culcă pe o parte și moare.

Trupul lui este adus la Moscova într-un vagon dotat cu o cameră frigorifică cu inscripția „pentru transportul stridiilor proaspete”. Scriitorul Aleksei Peșkov, cunoscut și ca Maksim Gorki, este foarte indignat: „Acest om minunat, acest artist minunat care toată viața s-a luptat cu trivialitatea pe care o găsea peste tot, punând mereu petele putregăioase într-o lumină blândă, plină de reproș, asemeni luminii lunii, Anton Pavlovici, care era deranjat de tot ce era trivial și vulgar, să fie adus într-un vagon „pentru transportul stridiilor proaspete”. Mi se strânge inima și sunt gata să urlu, să țip, să mă bat de indignare, de furie. Lui îi este indiferent, n-au decât să-i aducă trupul și într-un coș pentru rufe murdare, dar nouă, societății ruse, nu pot să iert vagonul „pentru stridii”. În acest vagon este exact acea trivialitate a vieții rusești, acea lipsă de cultură a ei care l-a indignat așa de tare pe răposat”.

Peșkov se duce la înmormântarea lui Cehov împreună cu Savva Morozov. Mai întâi merg în spatele sicriului împreună cu procesiunea, apoi se hotărăsc să se ducă la Morozov, pe Spiridonovka, să bea o cafea, și abia după aceea să se ducă la cimitir. Acolo se plimbă printre morminte. „Totuși nu e foarte isteț că viața se încheie cu procesul Putrezirii, filosofează miliardarul Morozov, nu e curat. Deși putrezirea este tot o ardere, dar aș fi preferat să sară în aer, ca un cartuș de dinamită. Gândul la moarte nu-mi inspiră frică, numai un sentiment de dispreț, clipa cufundării în moarte mi-o imaginez ca o cădere într-o groapă de compost”.

Din volumul Imperiul trebuie să moară, de Mihail Zîgar.

Gheorghe Erizanu