Europa poate exista, un pic tristă, fără Ghilgameș și Enkidu. Poate fi și fără Vișnu. Dar civilizația europeană nu poate fi conturată fără miturile Greciei antice.

Dintre contemporani Jean-Pierre Vernant, filozof și antropolog francez, era cel mai indicat să le adune, să le așeze și, într-un limbaj popular, dar cu abilități academice, să le ofere cititorului avizat. Fără acele decupări pudibonde ale povestașilor de mituri pentru copii.

La început era Hăul, „abis orb, nocturn, nemărginit”.

Apoi, din sânul Hăului, a apărut Glia. Grecii îi zic Gaia. Glia îi dă naștere unui personaj foarte important, Uranos, alias Cerul. Care „este pandantul ei exact”. Așa apare masculul, el, Uranos și ea, femela, Gaia.

„Uranos cel primordial nu are altă activitate decât cea sexuală. Să se împreuneze cu Gaia fără încetare, atât cât îl țin puterile.” Lumina încă nu exista. Fiindcă Uranos întins peste Gaia menținea o noapte continuă. „Sărmana Gaia se pomenește atunci însărcinată cu o droaie întreagă de copii care nu pot ieși din pântecul ei.” Ei nu pot lua forma care e a lor, nu pot deveni ființe individualizate. Acolo sunt 6 titani, 6 titanide, 3 cilopi și 3 Cei-cu-o-sută-de-brațe. Poate mai apăreau și alte creaturi, dacă Gaia nu veni cu acel plan șiret. Ea făurește din oțel călit un cosor și i-l pune în mână lui Cronos, ultimul titan. „Atunci când Uranos se revarsă înăuntrul Gaiei”, Cronos îi taie „membrul viril” al tatălui său și îl aruncă. Uranos, în momentul când este castrat, scoate un urlet de durere și se îndepărtează de Gaia. Astfel Cronos a separat cerul de pământ. Iar Gaia a dat drumul titanilor și celorlalți copii.

După aia au apărut iubirea și ura, zeii, giganții, oamenii. Care au creat legendele cu vicleanul Prometeu, cocheta Elena din Războiul Troian, cicatricea lui Odiseu, inoportunul Oedip și eroii care devin muritori.

Așa spun cărțile.

UNIVERSUL, ZEII, OAMENII de Jean-Pierre Vernant. Traducere din franceză de Dorin Onofrei (Editura Cartier, 2013)

(pentru Cartea zilei)

Gheorghe Erizanu