Luni, la Odeon, a avut loc premiera filmului „Marica” de Mircea Surdu. Un documentar despre actrița Marica Bălan. După „Șciukin” este angajată la teatrul țigănesc Roman din Moscova, apoi la „Sovremennik” din Moscova. Revine în Chișinău în anii 70. Joacă la „Luceafărul”.

Și-a ars viața. Ajunge la un azil de bătrâni din Cocieri.

Mircea Surdu a demonstrat că se poate face un film documentar bun. Că poate aduna o sală arhiplină. Cu foarte mulți tineri. Care n-au văzut filmele Maricăi Bălan, n-au văzut-o în spectacole.

La premieră au vorbit mulți. Au venit și politicieni. Au pus în plic 500 de lei. Au spus de la ce partid sunt. Și le-au înmânat Maricăi Bălan.

Periodic, la aniversări, cu multe obiective tv, politicienii noștri vin cu flori, cu chei de la mașini, cu plicuri cu bani sau cu bani legați cu gumă și le înmânează vedetelor de teatru și de cinema de altădată sau scriitorilor importanți și îmbătrâniți.

Între timp, Valentina Izbeșciuc, nu iese din casă. Nu vorbesc de actrița care întruchipa teatrul „Luceafărul”. Valentina Izbeșciuc este Demnitatea, uitată de dumnezeu în acest oraș.

Între timp, Constanța Târțău, nu iese din casă.

Avem cinci sau zece oameni, care s-au dăruit scenei sau culturii. Vreo 40 sau 50 de ani. Au nimerit prost în istorie. Demnitatea nu le permite să cerșească o pensie decentă sau o bursă pentru merite culturale.

Demnitatea stă încuiată în casă. În acest oraș. Așteptându-i pe barbari.

Gheorghe Erizanu