Ce caută Marian Lupu în romanul lui Vladimir Lorcenckov Acolo unde curg râuri de lapte și miere?

„Marian Lupu, președintele Parlamentului Republicii Moldova, având o înfățișare intelectuală neobișnuită pentru un asemenea post, își îndreptă cu plăcere spatele și-și șterse sudoarea de pe frunte.

— Marusea, adu-mi și mie niște apică! strigă el tare la soție. Tare chef mai am să beau și eu niște apică!

Soția, pufnind, se duse după apă la fântână. De fapt, pe terenul lor, apă era și în casa modestă cu două etaje, dăruită președintelui parlamentului de către Voronin când Lupu a primit această funcție. Apă era și în cele patru foișoare amplasate în colțurile proprietății. Apă pentru orice gust. Minerală gazoasă, plată, pur și simplu gazoasă, alcalină, de ploaie, din zăpadă topită, de lux, „Perrier”, și mai modestă, „Gura Căinarului”, apă dulce și cu suc, cu zahăr, și pur și simplu șerbet, în fine, cvas și bere… Dar Lupu voia ca soția să-i aducă neapărat apă de la fântână. Îi plăcea să-i privească spatele frumos, când ea, încordându-și mușchii, învârte scripetele de la fântână, îi plăcea cum ea, aplecându-se ușor, se uită să vadă dacă găleata e destul de jos, îi plăcea când o scoate din fântână și o aduce, curgându-i pe picioare, oferindu-i soțului apă curată de fântână…

Oare nu putea ști consilierul că fântâna era umplută cu apă caldă în care zi și noapte făcea de serviciu un scafandru special instruit? Acela, când o vedea la suprafață pe soția lui Lupu, dintr-o săritură agăța de lanț în locul vechii căldări, ruginite, pe care o îndrăgea așa de mult consilierul, o imitație iscusită – o căldărușă de argint suflată cu aur pentru a imita rugina, acoperită bine cu un capac special. Când se ridica la suprafața apei, capacul acesta cădea de la sine, scripetele era prevăzut cu un mecanism special de ridicare și soția consilierului numai lăsa impresia că se încordează – și Lupu primea o apă curățată special într-un laborator de specialitate…

Dar Lupu nu știa asta și urmărea cu plăcere cum îi aduce soția căldarea cu apă. Apropo, soția președintelui parlamentului nu se numea deloc Marusea, dar oare asta avea vreo importanță pentru șeful organului legislativ al țării care dorea să devină mai simplu și să se contopească cu natura, dar astfel încât contopirea asta să fie în stil à la russe? Mai ales că pentru Lupu asta era și un fel de frondă originală – de uz casnic, cum să zic – în lumina relațiilor ruso-moldovenești care se înrăutățeau.

— Relațiile ruso-moldovenești și în lumina relațiilor ruso-moldovenești…, șoptea Lupu, și pufni, ce prostie mai e și asta? De ce diplomații nu folosesc niciodată o limbă normală, omenească? Și, de fapt, oare există o limbă neomenească? Nu din punct de vedere pur ipotetic, am în vedere, desigur, extrem de concret, chiar oarecum empiric…

În momentul acesta președintele parlamentului, căruia îi plăceau construcțiile lingvistice pompoase, se blocă de tot și se aplecă din nou asupra lucrului. Marian Lupu curăța cu săpăliga răsadurile de cartofi. Și asta tot intra în planul de simplificare. Și, deși soția îl tot certa, a trebuit totuși să cedeze câțiva metri de pământ pentru cartofii soțului ei, de la florile sale – desigur, grădinarul avea grijă de ele, dar ea pusese în ele atâta suflet, sărmana, că nici nu aveai cum să nu spui că nu sunt florile ei. Iar acesta, cu o îndârjire demnă de laudă, uda aceste răsaduri cu sudoare. Și se bucura sincer de munca grea, peste puteri, a țăranului; doar în ea își afla odihna adevăratul fiu al Moldovei, președintele parlamentului nostru, așa cum anunța serviciul de presă despre weekendurile lui Lupu…

Din când în când, atunci când soția rămânea la Chișinău, Lupu făcea raiduri asupra răsadurilor de cartofi. Special nu uda plantele cu lichidul împotriva gândacilor de Colorado, preferând să adune cu mâna gândacii dungați. Din cauza asta mâna lui Lupu devenea galbenă, precum bluza lui Maiakovski – despre creația acestuia Lupu își scria a doua teză de doctorat –, iar privirea distrată. După ce aduna un borcan plin de gândaci, Lupu parcă intra în transă și mergea, foarte încet, în spatele casei, pe aleea asfaltată. Acolo se așeza pe bordură, scotea gândacii unul câte unul și-i tăia în două cu un toporaș. Mai întâi rar, apoi din ce în ce mai des, el tăia capul gândacului din prima lovitură și privea detașat cum butoiașul dungat, decapitat, trupul gândacului, se mai târa o vreme amuzant pe alee…

— Salut, Iura*, îi spunea el cu o voce mecanică unui gândac uriaș. Iura Ivanovici… ce mai faceți? Poc! Vai! Dar ce s-a întâmplat cu capul lui Iura Ivanovici? A zburat căpșorul? Dar ăsta cine e? Chiar domnul Stepaniuc* în persoană… Poc! Hopa, nu am nimerit. Spatele e făcut praf, capul e întreg. E rănit, dar viu, precum învățăturile lui Marx, ha, ha, ha. Poc! Marc*… Bună ziua, Marc… ce mai faceți? Hopa! Nu, până și toporului îi e milă de dumneavoastră. De aceea mai facem o dată cu talpa așa… Poc! O! Ia priviți! E chiar Urecheanu* în persoană… Buf! Nu mai e jumătate din trup! Poc! Adio, cap! Iar dumneavoastră, domnule, îți fi Smirnov*. Hârști, hârști! O!!! E așa de gras… Zdravăn… Chiar Vladimir Nicolaevici* în persoană… Pentru dumneavoastră personal, un chibrit fierbinte sub burtă!

La lăsarea serii Lupu abandonă cu părere de rău toporașul, chibriturile și-și spălă mâinile tremurătoare într-un lighenaș de argint care se afla lângă peretele din stânga al casei. Luna metalică a nopții moldovenești îl frigea ușor pe obraz, luând înfățișarea unui vrej uscat de viță-de-vie pe care de mult trebuia s-o dea jos de pe perete, dar nu mai avea când. Și Lupu își venea în fire. Mai apoi multă vreme spăla aleea de măruntaiele galbene ale gândacilor omorâți, clătea cu atenție borcanul. Și spre dimineață, senin, vesel, proaspăt, se întorcea la Chișinău și trăia liniștit un an. Până când trupul începea să-l chinuie, buzele să-i ardă, tâmplele să-i ia foc, inima să bată nebunește, iar mintea să înțeleagă că e timpul să meargă la casa de vacanță, să adune gândacii de Colorado…

Dar asta a fost și în trecut, și în viitor. Iar acum el, preșe­dintele parlamentului, Marian Lupu, își îngrijea brazdele de cartofi și o admira pe soția sa, care aducea apă în căldărușa de oțel, ruginită. Din ea apa era cea mai gustoasă, știa preșe­dintele parlamentului. Aștepta până ce soția ajungea la el, îi lua cu grijă căldarea și-o răsturna deasupra sa – președintelui nu-i plăcea să o toarne într-o cană, de fapt, nici nu-i plăcea să piardă timpul cu mărunțișuri. Și, înainte de a înghiți, se uita la cer și se așeza cu grijă chiar pe răsad, fără să verse nicio picătură de apă. Soția se uita uimită la el și dădea fuga în casă, după medicul serviciului de pază. Acela mai târziu a pus în circuit o grămadă de zvonuri, drept pentru care a fost trimis ca inspector veterinar în Cahulul provincial, unde a devenit un alcoolic fericit. Medicul spunea mai ales că Lupu, înainte de a adormi, șoptea:

— Un tractor! Deasupra mea a zburat un tractor…”

Păcat că Vladimir Lorcenkov a emigrat din Republica Moldova. Au apărut noi personaje în relațiile moldo-ruse.

Romanul lui Lorcenkov, apărut în rusă, a mai fost tradus în franceză, engleză, germană, italiană, spaniolă, norvegiană, sârbo-croată și finlandeză.

Acum este și în română.

Pentru cititorii străini și pentru aborigeni au apărut note de subsol în rusă, franceză, engleză, germană, italiană, spaniolă, norvegiană, sârbo-croată, finlandeză și română:

*Marian Lupu = Marian Lupu, președinte al parlamentului din Republica Moldova

*Iura = Iurie Roșca, vicepreședinte al parlamentului

*Stepaniuc = Victor Stepaniuc, liderul fracțiunii comuniștilor în parlament

*Marc = Marc Tkaciuk, consilier al președintelui

*Urecheanu = Serafim Urecheanu, primarul Chișinăului, capitala Republicii Moldova

*Smirnov = Igor Smirnov, președintele Transnistriei

*Vladimir Nicolaevici = Vladimir Voronin, președintele republicii

Gheorghe Erizanu