Maramureșul imaginar era cu oameni demni, cu porți imense de lemn ca să intre sufletul liber și stăpân pe trup, cu biserici de lemn subțiate de atâta rugă și foarte aproape de Dumnezeu.

Am găsit oameni demni. La poalele Rodnei. Am găsit oameni alcoolizați. Fără clapoane. La poalele Rodnei. Am chefuit cu o familie imensă (profesori, editori, psihologi, șomeri, polițiști) din Sălaj. Tot la poalele Rodnei. Am văzut Cascada Cailor. În Munții Rodnei.

Am văzut porți din metal. Am văzut garduri din metal. Am văzut și o poartă din lemn. Apoi au fost iar din metal, iar din metal. Și a mai fost o poartă din lemn. Restul era din metal. Și poarta, și gardul. Tot Maramureșul.

Am văzut biserici acoperite cu bleah, apoi iar biserici acoperite cu bleah, apoi biserici date cu „șubă”. Am dat și de biserici frumoase din lemn, acoperite cu șindrilă. Dar Maramureșul era în bleah. Unde și unde se zărea câte o șindrilă.

Patruzeci de ani de comunism a fost o mare belea peste Maramureș. Bleah, metal și palincă.

De douăzeci de ani maramureșenii din Certeze și celelalte certeze din împrejurimi fac bani în Franța și investesc în casele din satul natal. Versailles-ul intră în Certeze. Fără clapon.

Gheorghe Erizanu