După Școala Pedagogică din Soroca mama a venit la Cigârleni, unde de un an de zile lucra învățătoare, tot după Soroca, sora-sa, mătușa Aniuta. Care, la prima ocazie ivită, s-a întors în nordul Moldovei, la Lipcani. Era o tradiție care a ajuns până în anii 90. Orice tânăr învățător se reținea la Școala Medie din Cigârleni un an de zile.

Maică-mea a rămas în Cigârleni. A făcut Universitatea de Stat. I-a avut ca profesori pe Lev Ceza și Vasile Coroban. Și a fost profesoară de limbă și literatură peste 40 de ani. Deoarece școala era într-o casă pentru clasele primare construită în interbelic de români și într-un sarai construit de sovietici, elevii învățau în două schimburi de zi și mai era și seralul. Seara, fiind mic și cu frică de întuneric, mă lua și pe mine la orele de la seral. Erau orele cu tractoriști, șoferi și Țuca. Care îmbunătățeau statistica școlarizării pentru URSS.

La școala din Cigârleni se ajungea prin noroi, mult noroi, cleios. Și în cizme. Care le spălai la cișmeaua de lângă biserică.  Când se termina glodul, atunci se termina și școala.

Mama venea acasă, lua alte rânduri de caiete controlate noapte, lua un teanc de cărți din biblioteca personală și se ducea la următoarele ore. Peste ani am întrebat-o de ce nu lua cărțile de la biblioteca școlii. „Nu erau.” Erau cărți din seria clasicilor din anii 70, cu supracopertă albă, cu chipul lui Eminescu sau Creangă, Alecsandri sau Negruzzi, sau Hasdeu. Sau Divina comedie în trei volume, în traducerea lui Coșbuc. Sau Nicoară Potcoavă al lui Sadoveanu.  Erau cărțile lui Druță, Vieru, Damian. Era un Eminescu cu ilustrații de Igor Vieru, era Duminica cuvintelor. Îi ziceam că oricum nu le citește nimeni dintre elevi. Pentru ce se chinuie să le care la școală, apoi acasă. Să le tot schimbe. „Cel puțin, să le vadă cum arată. Cartea rămâne în memoria copiilor.” Dacă căutam sensul unui cuvânt, atunci mă trimitea la Macrea, care era pe masa de lucru. Adevărat, pe vremea când eram neștiutor de litere, am ilustrat și eu Dicționarul lui Macrea.

În clasele primare mi-a luat ceas. Învățătoarea obișnuia să intre la lecții la ultimul sfert înainte de recreație. Mama voia să știe câte minute de școală face prima mea învățătoare. Nu eram tare încântat de idee, dar eram mândru de ceas.

Învățătorii din Cigârleni se schimbau în fiecare an. După primare, am fost mutat la școala din Pererita, la nordul Moldovei. La dascălii care i-au predat și mamei mele. Am fost printre ultimii lor elevi. Eu m-am întors în satul părinților pentru clasa a IX-a, iar învățătorii mei au ieșit la pensie.

Pentru Ziarul de Gardă, 7octombrie 2021

Gheorghe Erizanu