Drumul de la Lipcani până la Pererita, pe malul Prutului, în textul lui Grigore Vieru, era prin rouă și era multă prospețime. Era o bucurie ingenuă a întoarcerii la baștină.

L-am făcut cu mașina. Pe un drum plin de cratere. Am abandonat intenția de a ocoli gropile. Nu aveam cum să le ocolesc. Nu era dimineața. Ca în textul lui Grigore Vieru. Era seara. Pererita părea un sat părăsit. Parcă era un sat latino-american din romanele lui Marquez.  La 20 de ani de la abandonarea de către companiile bananiere americane. Oamenii erau plini de balegă. Curțile erau pline de balegă. Cerul era plin de balegă. Și nu erau vaci. Și nu erau nici oi. Statistic, doar doi gospodari din Pererita mai au câteva oi.

Duminică, dimineața. Piața din Lipcani. Aceeași balegă. Una imensă. Peste niște oameni corpolenți, înnegriți de griji, șchiopătând în băț sau fără. Nici după Waterloo nu erau atât de mulți, care să-și târâie picioarele.

Seara posturile tv din Chișinău transmiteau despre ninsorile și stratul de zăpadă din România, de la frontiera cu Republica Moldova.

Drumul de la Lipcani până aproape de Edineț, prin Briceni, era acoperit cu un strat de zăpadă. Iar cerul era acoperit cu o balegă. Care nu se vede de la Chișinău.

De la o margine de pământ, „care fierbea mocnit în suc propriu, răzbătea anevoie rugina puterii, legile, impozitele și veștile proaste”.

Marquez era  mult mai optimist. Aproape ca Grigore Vieru.

Gheorghe Erizanu