Pe 16 februarie vă chemăm #LaDatorie, o instalație de artă contemporană, ce va fi expusă în incinta Bibliotecii Naționale B.P. Hașdeu, realizată de artistul Ștefan Eșanu.

Datoria de țară e o datorie mare.

Prima mea mare datorie a fost pe la 4-5 ani. La sfârșit de primăvară. Trebuia să am grijă de vreo zece rățuște mute. Să nu le scap în soare. Și erau al naibii de iuți. Sau, cel puțin, cu această impresie am rămas. Să le dau mărar tăiat mărunt. Și porumb râșnițat. Erau primele rațe mute în mahalaua noastră. Eram mândru de datoria mea. Adevărat, că mai uitam de ele. În afară de această mare și responsabilă datorie mai aveam și datorii mici. Personale. Să mă joc cu prietenii. Să-i pictezi mai bine decât erau pictați Arhanghelul Gavriil, balaurul și calul pe o icoană de lemn din casa mare a bunicilor. Să corectez cu pixul articolele dintr-un Dicționar Macrea. Iar la planșele color să mai adaug elemente la medaliile și ordinele României. Să controlez și să scriu cu pix roșu în caietele elevilor, aduse de mama pentru controlul temelor. Aveam un acut simț estetic în datoriile mele mici. Să dau jos știubeiile cu albini ale bunicului. Îmi făceam baricade împotriva „nemților” și-i împușcam cu un picior desfăcut de la un cal roșu. Era revolverul meu. Căci bunica, mama erau categoric împotrivă ca un copil să se joace cu pistoalele. Chiar și când e la datorie. Tata, chiar dacă bănuiam că-i plăceau și lui pistoalele, acceptase punctul de vedere al majorității. Albinele înnebunite s-au luat după bunelul. Eu eram la datorie. Și eram invincibil. De aia o aveam pe mama ca supervizor peste mine și peste rățuștele mele.

Așa am aflat că o datorie mare trebuie controlată.

Când am început a citi datoria mea mare a crescut. A devenit și mai mare. Mi s-au încredințat cârlanii. La păscut. Tot timpul când sunt datorii mari apar, impardonabil, pe nepusă masă, și datoriile mici. O țurcă, o minge, o colibă care trebuie săpată. În anii buni aveam câte 4-5 cârlani. În anii mai grei pentru țară aveam câte doi. Și e una când pierzi 4-5 cârlani. Și e jale mare când pierzi doi cârlani. Când mai mulți cârlani dau peste porumbul gospodarului, atunci el ți-i aduce singur. Cu vreo doi „dumnezeii cui te are”. Ca bonus. Când sunt doar doi, atunci când îi tot căutam și-i tot căutam până aproape se întuneca, căci nu se chinuia niciun gospodar să și-i aducă, simțeam simțul acut al datoriei. Începea în stomac. Erau fluturii datoriei. Care începeau a zbura. Și dădeau din aripi. Tot mai des și mai des. Ieșeau din stomac, intrau în gât, intrau în mâini. Ajungeau până în degete.

Așa am aflat că o datorie mare comportă și o frică mare.

Eram deja adolescent. Locuiam cu bunica. Părinții mi-au zis că trebuie să am grijă de bunica. Că e singură. De fapt, m-au trimis în satul bunicii, pe malul Prutului, pentru școala de acolo. Avea profesori buni. Erau profesorii care o învățase și pe mama. Hotărâsem cu bunica, de comun acord, care era democratică, liberală și de dreapta, că pe lângă caprele din ocol nu ne-ar strica să avem și o juncă. La datoriile mici (bătut nuci, jucat fotbal sau hochei, prășit, făcut lozniță, uscat prune, pere, jucat șah sau ping-pong, scos cartofi, secerat și desfăcut porumb, privit Stan și Bran, scărmănat și vopsit lână) apăru, după decizia noastră comună, datoria cea mare: de a o scoate pe Joiana la păscut. Pe malul Prutului. Pe lângă sârma ghimpată. Pentru trei-patru ore de seară, măcar. Nu e nimic mai frumos și mai misterios decât o seară răcoroasă de vară pe malul Prutului, cu o juncă care paște cuminte, iar gândurile tale trec peste sârma ghimpată, peste fâșia de demarcație, peste bulboanele Prutului (una la cotul râului, alta în partea asta de ostrov), peste Miorcanii înserați, peste aleea de platani din vârful dealului, peste roua care se așterne peste tot.

Așa am aflat că o datorie mare e liniștitoare.

Eram al doilea cobai pentru medalia de aur din istoria școlii. După experiența proastă cu unchiul meu, note maxime pe linie, performanțe la sport, a luat o notă proastă la examenul matematică scris. Cu insistențele fără drept de refuz ale directorului școlii, am acceptat. A fost o datorie mare. Era mai simplu să fii examinat de profesorii din școală, asigurându-ți notă maximă pe linie. Dar fără medalie de aur. Probabil, stresul era mai mare pentru profesorii școlii și pentru părinții mei. Compunerea a fost varianta simplă. Pur și simplu am refuzat maculatorul unei profesoare, care avea emoții pentru mine. Problemele mari au apărut la matematică. Profesorii noștri de matematică au obținut, de comun acord, un rezultat. Profesorii din satul vecin, de comun acord, au ajuns la alt rezultat. Și eu aveam alt rezultat. Și nu voiam în ruptul capului să accept nici rezultatul celor din sat, nici rezultatul celor din satul vecin, care aveau o lungă experiență de medaliați. Și dădusem lucrarea cu mult timp înainte de termen. Părinții mei, ambii profesori, n-au insistat. Am luat acea medalie de aur atât de râvnită de școala din sat.

Așa am aflat că o datorie mare se face doar pe cont propriu.

Seara ne-am bătut. Crunt. Până la sânge. Așa cum se bat doi curcani proști în armată. Undeva, după munții Ural. Eu, scund, el, un neamț din Altai, cu un cap mai mare ca mine. A doua zi erau trageri, cu marș, cu toate mizeriile puse pe noi în mod sadic de ofițerii noștri: Kalașnikov cu pat de lemn, OZK mai greu decât robocopul, cuțit care să-ți amintească de organele inutile, mască antigaz pentru simularea afixierii, lopată ca să-ți învinețească picioarele, câteva magazine încărcate, ploscă cu apă care îngheța și alte elemente ale torturii atât de mult iubite de către tinerii ofițeri ai Armatei Sovietice.  Am mers pe gheață. În a doua jumătate a lui aprilie. În șir indian. Când toți cei 60 de soldați am intrat pe lac, atunci gheața s-a spart cu primii și ultimii oameni din șir. Simultan. Apoi gheața a început a crăpa pe unde voia ea. Sub picioarele unui soldat mai dolofan, sub picioarele unui sergent mai fricos. Ne lipseau doar caii ca să fim ca teutonii pe lacul Ciad. M-am culcat pe burtă. Sub gheața mea era capul blond al neamțului meu. Cu fața în sus. Speriată. Atunci am preferat, pentru câteva secunde, ca datoria mea cea mare să nu fie datorie. Apoi am acceptat datoria mea cea mare. N-avem încotro. Am scos cuțitul și, pe burtă, am spart gheața. Care era mult mai groasă decât credeam eu. L-am scos și l-am târât la mal. Pe burtă. Dumnezeu n-a auzit niciodată atâtea înjurături la adresa lui, a gheții din Siberia, a lacului pe care l-a făcut, a neamțului mare, gras, greu și ud pe care mi l-a trimis, a ofițerilor care ne-au îmbrăcat, a lopeții, magazinelor, Kalașnikovului, ploscăi, gerului de afară, a lunii aprilie. Și încă și bleaga aia de cască din cap. Care se învârtea…

Așa am aflat că datoriile mari nu-și aleg beneficiarii.

Apoi am început a îmbătrâni. Și n-au mai fost datorii noi. Doar cele vechi se repetă. Altfel și altfel.

Pe peretele din casă rămâne icoana din lemn cu Arhanghelul Gavriil, balaurul roșu, calul focos și liniile de pix lăsate de mine acu mai bine de 40 de ani. Iar în bibliotecă, printre cărți, stă un Dicționar Macrea, cu articole corectate de un copil care încă nu știa literele.

Și undeva, peste rățuștele mele mute, peste rândurile mele de cârlani, peste junca Joiana, peste profesorii de matematică și cei de română, peste neamțul meu din Altai se vede o țară care se tot mărunțește. Și cerșește de la noi datorii tot mai mari și mai mari.

Salvează

Gheorghe Erizanu