În ultimul număr al revistei Contrafort a apărut ancheta 30 de ani de independență a Republicii Moldova. Ce-am câștigat și ce-am pierdut? Revista o găsiți în chioșcuri, în cele puține care au mai rămas sau pe siteul contrafort.md. Mai jos sunt răspunsurile mele:

1. După 30 de ani de la proclamarea independenței, despre Republica Moldova se poate spune mai ales, ca o primă impresie copleșitoare, că a eșuat în sărăcie, corupție, exod, dezmăț politicianist… De ce au ratat (dacă au ratat) moldovenii examenul independenței? Ce și-au dorit de fapt moldovenii? Își doresc astăzi altceva decât au obținut până acum?

2. Ar fi putut scriitorii, intelectualii să facă mai mult, în aceste trei decenii, pentru dobândirea unei libertăți reale a Basarabiei?

1.Dacă ne uităm în jurul nostru, atunci eșecul nostru nu este un dezastru. Nu avem un dictator sau un regim totalitar sau autoritar de lungă durată. Cetățenii Republicii Moldova au reușit să schimbe parlamente, președinți de țară. Prin metode electorale sau prin acțiuni de protest. De fiecare dată când au avut ocazia cetățenii RM au fost mai înțelepți decât politicienii. Pentru o entitate care nu a avut memoria istorică a unui stat, cum au avut țările baltice, noi ne-am descurcat uimitor de bine. Sigur, noi avem avantajul imens al României de alături. Nu-i invidiez deloc pe armeni sau georgieni. Și apoi 30 de ani nu e o perioadă mare în istorie. Jumătate de secol (anii 45 – anii 90) am trecut prin experiența unui regim care a decapitat intelectualitatea și elitele, au fost impuse politici dure de deznaționalizare, condiții împotriva firii umane în domeniul economic și social, societatea a rămas fără caractere, fără coloana vertebrală a unei evoluții firești. Să nu uităm că aproape 20 de ani, primii ani de ocupație (1944 – 1960), conducătorii APL-urilor de astăzi erau numiți din alcoolicii sau leneșii comunităților, iar conducătorii de rang republican erau numiți din afara RSSM-ului. Încercările Chișinăului de a deveni parte componentă a României în anii 90 n-a fost acceptată de Bucureștii lui Iliescu. Am fost damnați să construim un stat pe care nu l-am vrut. Politicul a pierdut oportunități imense. Nu știu pe cât e adevăr și pe cât e fabulație, dar fostul premier Ion Sturza vorbea despre o posibilitate imensă ca RM să intre în UE împreună cu România și Bulgaria. Apoi au fost anii regimului Voronin, care acum se erijează în unul democratic & prosper, dar atunci noi am pierdut oportunități imense de a moderniza statul, economia și societatea. Istoria mondială niciodată nu a fost atât de binevoitoare ca în primii ani ai secolului XXI. Noi am fost alături de istorie. Noi n-am ratat examenul independenței, noi am ratat oportunități. Iar unicul merit de a exista a unui stat e grija față de fiecare om în condiții vitrege. În condiții firești oamenii au grijă de sine singuri. De stat ai nevoie doar în situații excepționale. Ce a făcut statul și cum s-a comportat în timpul războiului ruso-moldovenesc din 1992, colapsurilor economice din 1998, 2008 sau în timpul pandemiei din 2020 îi dă dreptul de a lua sau pica examenul de independență. Noi am picat marele examene. Poate, pe alocuri, am luat note mari în cotidian. Dar asta nu contează. Noi am umblat bezmetici douăzeci de ani cu „mielul blând care suge de la două oi”, apoi încercarea de a face pași concreți pentru a ne apropia de UE în perioada Filat, dar natura de șmecher și-a luat partea și am devalizat băncile și poporul, apoi izolarea completă și transformarea RM în otcină rusească în perioada Dodon. Am avut de toate: de la președinți de colhozuri care au făcut politică națională, șmecheri care au acaparat puterea ca s-o transforme într-o extensiune a grupurilor lor criminale, până la guvernatori ruși care se dădeau drept președinți de țară. Sunt uimit că această țară încă nu s-a topit de pe harta lumii.

2.Scriitorii și intelectualii au lipsit cu desăvârșire după 1991. Fiecare dintre noi și-a căutat oportunitățile sale mărunte, de zi cu zi. Au dispărut marile caractere din spațiul public, am rămas doar cu moderații și finii intelectuali, care s-au temut să strige cu voce adevăruri, să nu sperie politicienii, să nu incomodeze șmecherii și trișorii.  Noi abia am șoptit, ca să ne auzim doar noi pe noi. Să nu deranjăm. Și să fim cumva împăcați că am șoptit. Am intrat în cavaleria unioniștilor așa cum am intrat pe timpuri în câmpia sovietică a propagandei. Cu budionovkă. Declarativ. Fără a ne pune întrebări. Fără a căuta și găsi răspunsuri practice. Doar dă bine la imagine. A fi bun român era și este ca un bilet norocos de trecere prin istorie. Fără a încerca să scriem noi istoria. Care nu este deloc romantică. Dacă vorbim despre noțiunea de intelectual cu sensul de „intelighenție”, atunci ea nu există. Și-a dat obștescul sfârșit după drepturile obținute imediat în primii ani ai independenței.

Sincer, îmi pare o reminiscență noțiunea de intelectualitate din perioada comunismului științific și a luptelor de clasă cu proletari hegemoni, țărani și intelectuali pe post de camarazi de istorie. Poate e bine că intelectualitatea noastră s-a evaporat în tranziție. E mult mai bine decât să dispari în GULAG.

Ancheta „Contrafort”, pentru nr. 2 (august 2021)

Gheorghe Erizanu