Îmbătrânirea limbii

La mine, domnu Erizanu, s-a intamplat un fenomen biologic invers. Am imbatranit tot scriind „Traiasca Republica Populara Romina” si-am intinerit cand am revenit la pruncia dintai si -am scris „sunt român”.Stiintific sau nestiintific. Demonstrat,fireste.

O limba nu imbatrineste. Nici cu „î” din „i”, nici cu „î” din „a”. O limba apare din neantul de limbaje, evolueaza, este „normata” (intra in faza dictionarelor, manualelor, , devine „standard”, „limba literara”, „norma literara”, cucereste teritorii la propriu (regiuni, tari, continente)si la figurat („domenii sociolingvistice”), intra in concurenta cu variante inrudite sau cu alte limbi, pierde din „teritorii” si, mai grav, din numarul vorbitorilor ei. Cind dispare ultimul vorbitor al unei limbi, respectiva devine – in cazul fericit (cum ar fi cel al latinei sau sanscritei vechi) – „limba moarta” sau – daca este „analfabeta” – dispare.
Strict teoretic, revenirea (in 1993? sper sa nu gresesc prea mult) la „î” din „a” poate fi considerata un fel de „cadere in mintea copiilor” nu a limbii romane, ci a celor care au adoptat decizia respectiva. O fi si asta un fel de a imbatrini.